vineri, 13 noiembrie 2015

Avatarurile „societăţii civile” – 70 de ani de istorie uitată


Iohannis  in blana de oaie
Istoria uitată a vocii poporului
După 23 August 44, după preluarea puterii de către comunişti cu largul sprijin al celui care îşi spunea atunci şi se crede şi acum regele României, a apărut pe piaţa propagandistică sintagma „clasa muncitoare” care reprezenta forţa supremă în stat devenind partid. Se spunea pe atunci că această clasă muncitoare deşii atee şi degrabă depărtare de biserică, merge în Rai. Doamne ce ironie. Apoi sintagma a suferit nuanţări şi primeniri trecând prin „muncitori de la oraşe şi sate” până la „poporul suveran”.
Pe timpul recent interzisului Ceauşescu, prin anii 70, un nene scriitor de piese de teatru, foarte apreciat la vremurile respective a scris o piesă de teatru intitulată „Opinia Publică”. Piesa a fost foarte gustată de „poporul suveran” care s-a identificat imediat cu personajul, dar mai ales de clasa politică a vremii, pentru că sintagma respectivă crea impresia fraierului de rând că El, oricare dintre Ei, poate avea forţa şi dreptul să schimbe răul din interiorul sistemului şi astfel eventualele proteste împotriva sistemului erau înlocuite cu replica ”ştii cine sunt eu? Eu sunt Opinia Publică”, replică la care mărul putred trebuia să cadă din pom. Doamne ce bucurie pe cei care au văzut piesa, ieşeau de la teatru privind mândri pe lângă ei ca şi când fiecare avea la şold sabia lui Zorro sau a lui Stefan cel Mare dacă nu chiar a lui Alexandru Macedon, fiecare se vedea în rolul justiţiarului şi credea că orice zboară se mănâncă. Şi au mâncat, au înghiţit multe cu iluzia puterii „opiniei publice”.
Că nu a fost aşa, că era totul o iluzie, o dovedeşte faptul că au trebuit să treacă 22 de ani până să se vadă o încercare a „Opiniei Publice” de a schimba ceva. Numai că atunci deja sintagma era depăşită, aceasta fusese înlocuită cu una mai generoasă numită „oameni de bună credinţă”. Aceştia vrând-nevrând au dus la prăbuşirea unui sistem -teoretic bine înţeles- cu un altul format din aceiaşi oameni dar vopsiţi. Denumirile s-au schimbat, dar au rămas oamenii şi obiceiurile care s-au acutizat amplificându-se până la insuportabil.
Prin anii 90, opinia publică, „oamenii de bine” au ieşit din nou pe străzi, crezând că pot schimba drumul istoriei, dar au fost imediat „înlocuiţi” de „cetăţeni de nădejde” chemaţi să lupte împotriva lor. Atunci s-au bătut două „opinii publice” în timp ce sistemul veghea. Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i, care cu vorba, care cu lămpaşu, ultimii veniţi însă au fost „bine primiţi” şi sistemul a ieşit victorios. Printre ei, au fost şi mascaţi , dar curaţi, cu costume de miner „Armani”, mirosind a parfum „Libertăţii 14”, oamenii de încredere ai tuturor regimurilor,adevăraţii „oameni de bine” cu state vechi de servicii în impunerea legii.
Astfel, cârtiţele au crezut că ei reprezintă adevărata „opinie publică” şi în 99 au îndrăznit să vină nechemaţi dar de data asta ei luptau împotriva celor care îi chemaseră cu 9 ani mai înainte. Deşi aveau dreptate, fosta „opinie publică” cea care a simţit furia lor la precedentele mişcări, nu le-a sărit în ajutor,  breşa fusese făcută între ei aşa că a fost rândul minerilor să muşte pământul iar alţii chiar să îl îngraşe. Sistemul a câştigat şi de data asta.
În 2012 opinia publică a reapărut în acelaşi loc în care în 89 alţii fuseseră seceraţi de gloanţe iar în 90 de mineri. Nu se învăţase minte. După câteva zile de oase rupte, gaze lacrimogene, spinări tăbăcite şi dosare la poliţie, Opinia Publică numită acum protestatari, a primit satisfacţie, una morală, au reuşit să schimbe nişte hoţi cu alţi hoţi, ca denumire, că de fapt erau tot cei dinainte şi din 89, dar cu alte haine. Furturile rămân,hoţii se rotesc.
Au trecut câţiva ani şi oamenii aproape uitaseră de „forţa” lor dar uite că au reapărut, cineva a reaprins „flacăra speranţei” care le-a ars şi la propriu şi la figurat pielea, dar acum nu se mai numesc nici opinie publică, nici oameni de bine, nici cetăţeni de nădejde, au avansat la gradul de „societate civilă”. Idealurile unora dintre ei, în fapt aceiaşi prostiţi de dinainte de 89, înaintaţi în vârstă dar cu memoria scurtă, cărora li s-au adăugat alţii mai tineri deci cu o scuză rezonabilă, fără experienţă, sunt să schimbe ceea ce nu au reuşit să schimbe ceilalţi sau ei până acum. Se pare că românii au o vocaţie pentru lupta în zadar, pentru că de câteva zile au apărut iar „baricade” idealuri, vise, doleanţe, sloganuri, bannere, scandări revoluţionare, pieţe aglomerate care vor şine cât orice minune românească şi cu acelaşi rezultat. Ceea ce vor ei din păcate nu se poate. Nu poţi schimba din exterior ordinea „ interioară”. Şi totuşi ceva nou a apărut. Pe lângă băieţii de pe libertăţii, sau la indicaţiile lor, a sărit „în ajutorul” opiniei publice, un personal care până atunci, instituţional fusese mereu împotriva lor.
Punct ochit, punct lovit
Pretinzând că le împărtăşeşte idealurile deşi de un an de zile de când se află în fruntea ţării nu a făcut nimic în afară de plimbări de curtoazie, omul din capul trebii, văzând că lucrurile se complică şi există riscul să fie luat de val, îi laudă pe cei din „societatea civilă” pentru „prestaţia lor” şi îi convoacă la palat. Mişcarea, pe cât de parşivă, pe atât de periculoasă, îi păcăleşte pe unii. Dându-le un termen imposibil de realizat pentru a se „delega” şi a stabili ce vor, domnul preşedinte, Cotroceanul, Bufniţa veşnică, cea care rămâne acolo indiferent ce nume poartă, a reuşit să atingă momentan şi aparent mai multe obiective:
1. A creat impresia „pieţarilor” dar şi lumii externe că e alături de cetăţeni şi le sprijină şi împărtăşeşte” idealurile;
2. A selectat cu de la sine putere pe baza unor criterii numai de el cunoscute pe cei care să vină să vorbească cu el, cei mai mulţi dintre ei parfumaţi cu „Libertăţii 14”, impunând astfel liderii şi oamenii cu care să vorbească. La fel a făcut şi Oprea când a pus în discuţie proiectul Legii Pensiilor Militare, invitând la sediul de pe Libertăţii 14 doar pe cei care i se supuneau şi îi făceau jocul;
3. A creat dihonie şi disensiuni între cei pe care i-a chemat şi cei care nu fac obiectul interesului său, lucru ce va duce la fricţiuni între protestanţi, proteste la proteste, violenţe, provocări, având drept urmare intervenţia jandarmilor. El va fi acoperit în faţa „opiniei publice internaţionale” arătând că a dorit să discute cu „strada” a discutat cu „reprezentanţii ei”, dar o parte dintre ei, pe care îi va numi şi el ca şi predecesorii lui vagabonzi, turbulenţi, drogaţi, satanişti, golani, anarhişti, au vrut să creeze haos şi au pus în pericol statul de drept. Clişeu clasic;
4. A „ instituţionalizat” mişcarea, nu doar confiscând-o ci chiar subordonând-o, nu numai mascat prin infiltrarea acoperiţilor din servicii şi informatorilor stradali printre demonstranţi, ci şi oficial, prin chemarea în regim de urgenţă a „reprezentanţilor ei” la „negocieri, o capcană sau un joc la care cei care au fost „selectaţi” au intrat cu voie sau fără voie”;
5. A pus capăt caracterului spontan al protestelor, caracter care ar fi dat dreptul participanţilor, adevăraţilor protestatari să stea acolo până îşi văd cererile admise, sau să revină oricând, fără să fie cineva învinuit că nu a cerut aprobarea organizării de proteste sau că a încălcat legea dialogului social. Din acest moment, „STRADA” are o conducere, chiar şi doar”morală” ca să nu îi spun vândută, are reprezentanţi, are oameni cu care preşedintele şi sistemul poate dialoga şi stabili reguli, bineînţeles impuse de sistem. De acum încolo, aceşti „reprezentanţi” pot oricând semna „înţelegeri” cu instituţiile statului, pot fi oricând traşi la răspundere pentru orice violenţe, dar mai ales pot declara protestele încheiate, iar cei care vor rămâne şi vor continua vor fi declaraţi destabilizatori, provocatori, golani, drogaţi, anarhişti, satanişti. Bineînţeles vor fi folosiţi câţiva „sistemici” care înainte erau terorişti, apoi mineri, sau „golani”, care acum vor juca acelaşi rol provocând acte reprobabile, deturnând acţiunea curată şi dând astfel ocazia jandarmilor să pună ordine în ţară şi să redea piaţa „circuitului public”. Culmea este că cei care au vândut sau confiscat mişcarea vor fi „consideraţi” reprezentanţii ei, iar protestatarii adevăraţi vor fi consideraţi destabilizatori.

Puterea exemplului personal
Iohannis nici dacă ar vrea nu ar putea să facă ce vor protestatarii dar el nu vrea pentru că asta ar însemna să facă el primul pas. Culmea ironiei dar şi a parşiveniei este că una din cererile protestatarilor este scoaterea din viaţa politică a celor condamnaţi, cercetaţi sau cu dosare penale. Toate bune până aici, dar ironia şi culmea demagogiei este că aceşti reprezentanţi s-au dus să ceară asta unui preşedinte cu dosare, cercetat şi chiar dovedit că şi-a însuşit bunuri necuvenite, deci el ar fi trebuit ca atunci când a citit acest punct să spună: „De acord, dar vă rog să mă scuzaţi, dar tocmai pentru că vă respect cererile, din acest moment nu mai negociaţi cu mine, eu vă respect şi aprob dorinţa aşa că demisionez dând astfel un exemplu clasei politice pe care vreţi să o schimbaţi”.
Numai că domnul Iohannis spune că vrea schimbare, dar de fapt o vrea doar pentru căţei. Cât de orbi sau de proşti să fie acei reprezentanţi, încât  să nu vadă că au negociat securitatea oii cu lupul care s-a angajat că va fi paznic la stâna lor.
Invitaţie la vals
Apropo de aşa zisa venire a preşedintelui în „stradă” are şi asta şpilul ei. Cine va şti când şi unde va merge preşedintele? Bineînţeles serviciile. Cine va mai fi acolo? Ca şi la Cotroceni, cei pe care va vrea să îi vadă preşedintele. Ce vor face? Ce vor serviciile, fie că vor aplauda şi vor arăta lumii ce iubit este domnul Iohannis, fie că vor fi provocări, încercări de a atenta la „imaginea” preşedintelui prin provocatori jucaţi de cei care ştiu ce au de făcut şi astfel „mişcarea” va fi compromisă, se va demonstra că tovarăşul preşedinte a încercat, dar nu a avut cu cine.
Aşa că şi această mişcare are toate şansele să se încheie cu victoria sistemului pentru că iată, prin chemarea la discuţii, spiritul mişcării a fost şi de data asta confiscat, protestele au căpătat „legitimitate” şi statut de „persoană juridică” fapt ce va da sistemului ocazia să o trateze ca atare, să aibă pe cine chema la ordine să aibă pe cine trage la răspundere şi mai ales să aibă pe cine să dea vina dacă lucrurile nu se termină aşa cum vrea el, sistemul. După 70 de ani românul nu a învăţat nimic, cei mai mulţi stau în casă, lăsându-i pe alţii să lupte pentru ei, considerând că 10000 de oameni sunt suficienţi pentru a schimba obiceiurile Clasei Politice. Aşa e românul se mişcă ca un moşneag, dar gândeşte ca un copil. Ar fi fost ideal să fie invers, dar asta e.
Partidul lui Iohannis
Vrând parcă să dovedească că istoria românilor, evoluţia lor este o spirală care trece prin puncte şi şabloane fixe la diferite perioade, domnul Iohannis a propus reprezentanţilor populimii ca dacă vor să schimbe ceva, să se înscrie într-un partid, aşa cum primii reprezentanţi ai poporului muncitor băteau din poartă în poartă să ia vaca, calul şi porcul ţăranului dându-i în schimb carnetul de partid şi pe cel de colectivist.Ce ciudată coincidenţă,  tot „colectivişti ” se numesc şi cei pe care îi vrea acuma Iohannis.  E adevărat acum domnul preşedinte nu mai trimite propagandiştii cu carnetul de partid, nici procurorii cu biblia ca predecesorul său, acum există o altă unealtă mai „satanică” facebookul o armă invizibilă dar foarte penetrantă care îţi ia voinţa şi votul pas cu pas. În ce partid ar trebui să se înscrie „strada” ca să poată fi un partener de dialog credibil? Aici nu poate răspunde decât el. Unii ar fi tentaţi să dea numele celui în care a intrat prin efracţie şi a rămas prin contracţie, dar nu este exclus să îşi dorească un partid al lui, un partid care să se creeze la iniţiativa lui, să îl considere pe el marele guru, un partid cu oameni „curaţi” în care să intre acum poate multe elemente cu adevărat valoroase şi curate pe care însă să îl conducă apoi după ce nu va mai fi preşedinte, sau să fie pentru el ce a fost Băsescu pentru PMP, pentru că este normal ca membrii săi să îi recunoască ascendenţa şi paternitatea. Până la alegerile parlamentare acest partid are reale şanse să crească, să devină cel puţin de valoarea numerică a UNPR dacă nu chiar să surclaseze PNL-ul care trage să moară şi să devină un partid cu pretenţii de a forma majoritatea parlamentară. Populaţia l-ar sprijini pentru că – nu e aşa, acest partid, ca şi partidul comunist pe vremuri- va reprezenta „voinţa poporului” luptând împotriva „burgheziei”corupte. Cu acest partid Iohannis ar câştiga la pas alegerile prezidenţiale viitoare. Nu e aşa că serviciile secrete nu stau degeaba? Nu ale noastre. Apropo cine spunea că consilierii lui Iohannis dorm?
Românii nu au înţeles că puterea „opiniei publice” sau a „societăţii civile”  stă în faptul că nu este o persoana, ci un spirit şi atâta timp câr râmâne un spirit, neidentificat, care nu poate fi chemat la ordin, sistemul nu îl poate băga la arest nici ciomăgi, nici învinui de acţiuni proteste ilegale.
Avatarurile „societăţii civile” – 70 de ani de istorie uitată

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Puteţi face orice comentarii în limitelei decenţei , bunului simţ, respectului reciproc. Orice comentariu care încalcă regula va fi sters.
Nu am nici o satisfacţie să văd cititorii, oricine ar fi ei, înjurandus-e sau atribuindu-şi epitete mascate pe blogul meu.
Dacă aveti chef de hârjoană şi trimteri prin locuri ascunse vederii, faceti-o pe alte imaşuri. Eu voi scoate orice comentarii de acest fel de pe blog. Dacă aveti comentarii de făcut la subiect bine, dacă nu, pentru împunsături personale mergeţi acolo unde posesorii de blog vor rating.Cei care posteaza comentarii sunt raspunzatori pentru comentariile pe care le fac.