Președinți postdecembriști

Păcălici
După 1989,românii au fost blagosloviți cu președinți unul și unul. Primul a fost Păcălici. I se spunea așa pentru că avea zâmbetul păcăliciului din cărțile de joc, pentru că a păcălit românii promițându-le o nouă viață, o nouă orientare, o nouă conducere dar de fapt a adus o nouă minciună, ”teroriști ” externi și interni cu care a luat viața celor care știau prea multe despre trădarea din 89 și prea puține despre mișcarea minerilor. Nu a plătit și nu va plăti niciodată pentru crimele comise pentru că acestea au fost făcute din interesul și cu acceptul  marilor democrații ale lumii pe care nu le interesa ce preț vor plăti românii,  important era ca România să depindă de marile finanțe ale lumii, de produsele cancerigene ale unui Codex Alimentarius refuzat de alții,  nu de propria voință și propriile resurse. Unul câte unul, cei care au pus mâna alături de el la ”măreața transformare”,  Silviu Brucan, Sergiu Nicolaescu, Stănculescu, se duc așa cum s-au dus și cei care i s-au opus, generalii  Nuță, Macri, Gușă,  și nu va mai avea cine să depună mărturie la procesul redeschis  dar veșnic  nefinalizat.
Țapul
După el, a venit marea speranță a românilor, reprezentantul dreptei  comunisto –securiste, pentru că România rămăsese și este încă condusă de copii și pupilele, elevii și urmașii lui Nikolschi și Ana Pauker, alogeni implantați pentru a nenoroci  niște oameni care oricum nu au nevoie de așa ceva, sunt specialiști în autodistrugere. Deci după Iliescu a venit un alt Escu, Constantin, zis Țapul, care a adus odată cu imaginea unui președinte stângaci care se credea noul Cuza numai pentru că avea cioc, două transformări  majore în societatea românească, schimbarea rolului armatei din apărătoare a granițelor împotriva dușmanilor externi, în apărătoare a granzilor împotriva ”dușmanilor” interni. A reușit ceea ce nici Ceaușescu nu îndrăznise, promulgarea unei legi care nu doar dădea voie, dar forța armata să intervină împotriva propriilor cetățeni  pentru a salva conducerea de partid și de stat. Și ca să nu fie unul fără doi, a schimbat și partenerii de trafic de armament ai României. Dacă până la el traficul de armament către țările arabe sau africane pentru sprijinirea ”implementării democrației terorii” se făcea pe ruta estică, după Țap, armamentul, transformat în ”țigarete” pentru a domoli îngrijorarea fraierilor, s-a făcut pe aceeași cale dar sub oblăduire trans-Atlantică, asigurându-și astfel  recunoștința și protecția noului partener strategic al României.
Ordinarul
Sătui de atitudinea stângace de președinte veșnic constipat sau vopsit cu cerneală, românii, sau partenerii strategici  au decis să aleagă alt președinte, unul mai traianic și mai frumos care să nu se dea în lături de la nimic când e vorba de apărarea intereselor celor care l-au adoptat, făcând dintr-un agent incendiator securist deci terorist cu acte în regulă, un  președinte securizat,  promotor al ”europenismului ” înaintat,  vânzător de suveranitate, de armament, de teritorii, de interese, de parteneri (Stolo știe de ce),  de resurse strategice, gaze, petrol, curent electric, flote, și cumpărător de  sicrie plutitoare și zburătoare pentru armata vândută deja de ceilalți predecesori. Spre deosebire de primii președinți, Băse, avea șarm, era ”popular” el când era prins cu ocaua mică, dădea vina pe bețele de curățat urechea, pe numărul de cuburi de gheață din paharul de whisky, pe oricine, oricât de ridicol ar fi fost, dar, cu succes, pentru că românii se săturaseră de președinți înțepați care nu știau să ”socializeze” cu capete în gură, pumni în plex  sau se limitau să spună ”de ce înjuri mă animalule”. Domnia lui Băsescu a fost colorată cu de toate, de la acte mărețe de înfruntare a ”țigăncilor împuțite” sau prezentare a unor ”acte de coabitare”   până la atitudini jalnice și umilitoare în întâlniri oficiale unde alți nebuni îi arătau că e mai nebun decât ei. A reușit ceea ce nimeni până la el nu reușise ever, să primească ” în dar”  caschete  de la polițiștii care ar fi trebuit să îl protejeze.  A fost epoca în care s-a perfecționat sistemul securisto- juridic, în care lupta pentru putere a prins aripi și forme la care Machiavelli nici măcar  nu a visat.
Mutul
Cu toată apetența pentru telenovele,  mitocănie, bere, mici   și  kitch, sau cine știe poate tocmai pentru asta, în 2014 românii au votat un alt tip de președinte, opus primului, care ne exasperase cu intervențiile sale televizate de la ora 17, apoi 18, alegând  (nu fără ajutor extern, cum era și normal) un mut,  habarnist în toate dar norocos,  curat dar murdar, gospodar dar cu două mâini stângi, german dar americanizat, statornic dar plimbăreț, profesor fără catedră, familist fără copii, educator fără educație, patriot fără patrie sau cu prea multe. După ce a scăpat de Băse,  românul se bucura, iar la alegerea sasului aproape că a intrat în comă postelectorală mai ales că reprezentantul stângii comuniste fusese învins ciudat de repede și  incredibil de categoric. La jumătatea traseului, românul constată că a ales un președinte care are câte ceva din fiecare ”antemergător”. Are lipit pe față la fiecare moment care i se pare favorabil, un zâmbet la fel de forțat ca al lui Iliescu, dar mult mai stângaci, deși se consideră de dreapta. La fel ca și Țapul, merge de parcă are un băț băgat în fund, dar pe lângă al lui, cel din fundul lui Constantinescu era salcie. La fel ca și Băsescu este gata să vândă tot ce nu-i aparține de fapt, dar îi dă voie funcția, numai și numai pentru a se menține în scaun. La fel ca Băsescu, își vinde partenerii  și distruge dușmanii dându-i pe mâna unei justiții mai securiste decât cea a lui Nikolschi, numai că dacă Băsescu mai avea un pic de decență și dădea un preaviz gen ”mi se pare că eu v-am numit domnule chestor” sau ”Mai bine ar sta in banca ei si s-ar ocupa de ce se întâmplă pe moșia soțului, că s-ar putea sa nu îl mai găsească într-o zi acasă”, Mutul lovește pe la spate,  el dă sfaturi privind demisia, deși aceasta este o opțiune personală a fiecărui cetățean, după ce și-a pus dulăii să îl hărtănească pe fostul aliat sau viitorul contracandidat. În ceea ce privește reprezentarea externă,  dacă umilirea și umilința lui Băsescu puteau scăpa neobservate datorită staturii sale minione, plăvanul este atât de vizibil în momentele de umilire încât nu poate trece neobservat nici de cei mai (oare există?) fideli susținători. Luând de la fiecare antemergător  cele mai proaste obiceiuri, trăsături sau caracteristici, Mutul a împins până la limita suportabilului lipsa de interes sau chiar  empatie  față de cetățean, tratându-l cu atâta aroganță, dispreț și înfumurare, încât Bombonel  a decis să nu mai iasă în lume, pentru că un rege fără coroană nu mai e rege.
Nu știu cât va supraviețui Mutul acolo unde e, politicianește vorbind, dacă va îndrăzni cineva să ceară suspendarea lui pentru amestecul nu doar neconstituțional, ci pur și simplu  grobian, că tot suntem la lecția de germană, prin forțarea lui Cioloș să între în politică pentru a-l sluji pe locul vacantat de Blaga (buldogul hărtănit de  mai sus pomeniții  pitbuli jurisecuriști)  dar la cât de josnici au devenit  românii  din clasa de sus  și cât de lași și indiferenți românii din cea de jos, îmi e teamă că Mutul  și oamenii ca el vor face carieră în politica Dâmbovițeană atâta vreme cât vor mai avea ce vinde strategicelor democrații externe.
Nu aș fi scris acest articol dacă nu aș fi văzut cu câtă lipsă de decență, ca să folosesc un eufemism pentru nesimțire, se reinsinuează  acum în politică fostul președinte, zis Chiorul, Matelotul, Matolitul, cel care acum se laudă că merită să fie premier pentru că e un supraviețuitor, el a supraviețuit incendiului de pe propriul vas incendiat cu propria mână. Nici nu vreau să îmi imaginez ce se va alege de România cu Mutu la Cotroceni și Ordinarul la Victoria.
Doamne, ocrotește măcar viitorul acestui pământ, că români rămân din ce în ce mai puțini.
Președinți postdecembriști