Despre credinţă

Când auzim cuvântul credinţă, în general automat gândul ne duce la religie, de aceea mulţi nici nu vor să abordeze subiectul pentru că sunt atei sau „liber cugetători”, deci ei nu cred în Dumnezeu, zei, divinităţi sau altceva. Unii intre aceştia spun că nu cred în nimic, alţii că cred doar în „posibilităţile” lor, sau în ceea ce văd şi pot atinge. Greşit. Până şi ateismul este o credinţă, pentru că indiferent cum îi spui obiectului credinţei tale, este tot credinţă. Unii cred în divinitate, indiferent de numele ei, alţii în propriile forţe, alţii în fiinţe extraterestre, unii în ştiinţă, alţii în rădăcini, în tradiţii, în loialitate, prietenie, bunăstare, putere, avere, haos, disciplină, lege, guverne, partide, familie, justiţie, liber arbitru, răzbunare, ură, dreptate divină, Judecata de Apoi, ziua de mâine, fatalitate, Karma, ştiinţă, orice, dar e ceva în care cred oricât de necredincioşi s-ar declara. Ne place sau nu, vrem sau nu vrem toţi credem în ceva, pentru că fără acest sentiment al ancorării în ceva palpabil sau pur ideatic, mintea omului o ia razna rătăceşte în deşert fără reper, fără scop, fără finalitate, practic existenţa este un non sens. Fiinţele dotate cu creier trebuie să creadă în ceva pentru a exista, altfel fie involuează, fie negăsindu-şi reperul, punctul de sprijin, obiectul sau finalitatea existenţei, clachează şi ies din sistem, pe cale naturală sau psihic. La fel de adevărat este faptul că pentru unii, credinţa oarbă fără un autocontrol sau o verificare,fără o analiză periodică a faptelor, dogmelor, consecinţelor şi valabilităţii „obiectului” de interes ajunge să controleze total mintea „credinciosului” şi să îl împingă la gesturi negândite, ilogice, antiumane, antisociale, coordonate sau comandate ori comise din fanatism. La fel se întâmplă şi atunci când unui individ sau grup de indivizi, brusc, sau în timp îi dispare obiectul credinţei, când obiectul, subiectul sau motivul credinţei dezamăgeşte sau se pierde sau este ameninţat de altcineva. Atunci individul sau grupul de credincioşi se simte nevoit să ia măsuri pentru protejarea credinţei sale sau se revoltă împotriva celor care i-au luat „jucăria”. Având în vedere aceste aspecte, credinţa, dar mai ales credinţa oarbă netrecută prin filtrul gândirii poate deveni periculoasă. Crede şi nu cerceta, spune religia creştină. Supune-te nouă,spun legile conducerilor de stat care sunt practic doar o altă religie cu alţi „dumnezei” care însă îşi schimbă dogmele şi „cărţile” de câte ori se simt ameninţaţi folosindu-se practic de „credincioşi” acţionând aparent în numele lor. Respectarea unei legi, a unei dogme, fără înţelegerea acesteia şi fără acceptarea ei conştientă, fără înţelegerea valorii ei, va duce mai devreme sau mai târziu la apariţia unor semne de întrebare, iar dacă aceasta este nedreaptă sau loveşte în interesele credinciosului, duce la nerespectarea şi încălcarea ei. De regulă, aş putea spune fără excepţie, conducerile „grupurilor” de credincioşi se folosesc de aceştia, îi manipulează, îi manevrează pentru a atinge scopuri şi obiective care nu sunt de loc conforme cu „principiile „ pe care le propagă. Cum spunea Eminescu , „ religia, o frază de dânşii inventată, ca, cu a ei putere să vă aplece-n jug” . Aşa s-au declanşat toate războaiele lumii, fie ele politice, economice sau religioase. Aşa au loc şi micile războaie înăuntrul statelor, între simpatizanţii sau aparţinătorii diferitelor partide politice, războaie care uneori se împletesc cu cele religioase, sau din care religia profită din plin. Când se îndreaptă oamenii spre religie? Atunci când aici pe pământ nu mai văd nici o salvare, când principiile, speranţele, visele li se năruie, când legile nu mai sunt respectate de cei care le instituie sau când aceste legi nu îi mai apără pe ei ci doar pe cei care le fac, când între lege şi legiuitor se creează legătura dintre mână şi bici iar cetăţeanul devine spinarea care simte biciul dar nu vede mâna sau o vede dar nu are cum să o oprească. Ce face „religia” în astfel de cazuri? În mod normal, conform Bibliei, ar trebui să intervină şi să pună capăt războiului. Ce face în mod rea?Ridică catedrale şi moschei, îşi freacă mâinile, pentru că nemulţumirile sociale şi lipsa oricăror soluţii în viaţa reală duc omul către soluţii iluzorii sau poate reale, într-o altă lume, pe care ei o promit dar în nici un caz nu o pot oferi pentru că şi ei sunt tot oameni şi în ciuda „profesiei” nu pot da ceea ce nici ei nu au, adică credinţă. Credinţa este ceva ce trebuie să vină din convingere, nu din doctrină, aşa cum propăvăduirea ei ar trebui făcută de oameni care au harul credinţei, nu de profesionişti ai minciunii, vânzători de iluzii. Credinţa a început cu învăţăturile unui „profet” cu origine divină, prin oameni care au primit prin liberă conştiinţă ideile acestuia, apoi au plecat în lume, fără alt scop decât acela de a arăta lumii ce ştiu. Astăzi această misiune a fost transformată în profesie, nu mai vorbim de har, vorbim de şcoli de propagandişti, fie ei de partid sau religioşi care de fapt nu urmăresc luminarea omului ci atragerea şi supunerea sa, folosirea, manipularea şi despuierea sa, astfel ca prin donaţii, cotizaţii sau sponsorizări să contribuie la bunăstarea „conducătorilor”, manipulatorilor de profesie care se pretind salvatori. Orice hoţ poate deveni preot dacă declară că slujeşte pe Dumnezeu şi urmează şcoala de popi, nimeni nu poate nega asta fără să nege cea mai sfântă învăţătură creştină, aceea că te poţi salva prin căinţă. Dar atâta vreme cât nu există un aparat care să măsoare credinţa reală sau minciuna, nu vom şti niciodată dacă cel care ne vorbeşte despre Judecata de Apoi este popă sau hoţ aşa cum nu ştim nici dacă cel care –îmbrăcat în aceleaşi haine negre dar cu altă croială- împarte dreptatea în sălile de judecată este judecător sau infractor. Lipsa unor adevăraţi lideri, minciuna, manipularea continuă, dezamăgirile în lanţ ale „credincioşilor” politici, religioşi sau civici, duc, ca imediată reacţie, la lipsa de interes a credinciosului faţă de acţiunile conducătorilor spirituali, politici sau de stat, la indiferenţă faţă de obligaţiile sau datoriile morale, spirituale sau civice, la neparticipare la acţiunile organizate, inclusiv la acţiuni- cum ar fi votul, actul suprem de manifestare a voinţei sale – de care depinde chiar modul lui de viaţă, o negare a însuşi rolului său de modelator al propriei sorţi. În termen scurt această negare, această lipsă de participare duce la întărirea poziţiei manipulatorului care astfel îşi poate face de cap fără probleme pentru că slujitorul său este anesteziat, readus la stadiul de morulă, creierul nu mai este altceva decât un accesoriu inutil care prin inutilizare îşi pierde puterea şi rolul. Pe termen lung asta va duce la pierderea conştiinţei de sine, de grup, a valorilor morale dar şi civice, chiar a apartenenţei la un grup sau colectiv indiferent că vorbim de familie, urbe, naţiune, sau umanitate. Vor apare rebelii, neadaptaţii, revoltaţii, la nivel individual, apoi pe măsură ce măsurile împotriva lor se vor înăspri, instinctul de conservare îi va face să se organizeze în grupuri care vor deveni din ce în ce mai mari pentru că treptat şi cei care încă mai susţin sistemul vor realiza că nu cei care se revoltă sunt cauza relelor ci cei care au dus la apariţia acestei clase. De aici până la anarhie şi autodistrugere nu e decât un pas. Pasul care duce către acest final este momentul în care omul nu mai crede nici în capacitatea sa de a schimba ceva dar mai ales nu mai crede în bine, sau nu mai vede nevoia de a face bine, pentru el toţi sunt răi, nimic nu e bun. De la acest stadiu, totul merge ireversibil către final. Apoi omenirea o va lua de la început. Credinţa te ridică, credinţa te doboară, dar numai atunci când o aştepţi ca pe un dar sau bun primit din afară. Credinţa adevărată, indiferent în ce, trebuie să pornească din tine, să existe din şi prin tine. Credinţa de împrumut, chiar şi „împărtăşită” de manipulatori de profesie este o monedă falsă care nu valorează nici cât materialul din care e făcută. Despre credinţă