Pensionar, pierdut cadenţă

Hai că se poate
Mişcarea rezerviştilor, cea care l-a făcut pe Iohannis să îşi trimită grederele la Iaşi pentru  a-şi asigura liniştea serbării celor 157 de ani de la Unire cea Mică, se află într-un moment de răscruce. Deşi Întâlnirea Rezerviştilor de la Palatul Victoria din 24 Ianuarie a fost organizată de Dogaru, prezenţa a fost asigurată mai mult de cei care, sătui de minciunile partidelor politice, au realizat că aproape nu e nici o deosebire între minciunile politicienilor şi cele ale preşedinţilor diferitelor asociaţii ale militarilor. Se pare că este nevoie nu doar de o primenire a vieţii politice ci şi de una a vieţii sindicale şi civice, pentru că în fruntea covârşitoarei majorităţi a acestor asociaţii, sindicate, organizaţii sau ONG-uri, unele subordonate intereselor externe, altele unor partide sau servicii interne, se află cam aceeaşi genă de lideri, profitori, manipulatori, gata să bată palma cu serviciile, cu partidele, cu palatele, cu televiziunile, pentru a fi şi ei băgaţi în seamă sau a-şi face un abonament la canalele media.
Adunarea de la 24 Ianuarie a demonstrat, prin participarea atâtor militari rezervişti din afara structurilor asociative sau nesupuşi acestor asociaţii, că există această dorinţă de curăţire, că există şi oameni dispuşi să îşi sacrifice timpul, banii, nervii, viaţa de familie, propriile interese, pentru a realiza o coeziune a celor fără parti-priuri în ţinute de camuflaj, sau camuflate, ca să înţeleagă tot românul. S-au adunat pe Facebook, instituţia făcătoare de preşedinţi, şi au sperat că vor reuşi să trezească monstrul adormit din conştiinţele rezerviştilor. De unde atâţia monştri? Cu tot elanul, bunele intenţii şi  eforturile unor oameni ca Milea Edmond, mişcarea a adunat mai multe like-uri virtuale decât prezenţe fizice pe data de 24, spre dezamăgirea celor care au crezut că sunt mai mulţi militari care îşi apără demnitatea decât cei care îşi apără buzunarul.
Pentru că am vorbit de cea marea dezamăgire voi spune că există şi un „mic câştig”, faptul că mai sunt şi oameni, militari rezervişti, poate şi activi care gândesc şi acţionează curat.

Armata în haine gri
Să fiu sincer eu începusem să cred că armata a fost compusă doar din urşi aflaţi în permanenţă hibernare, ghiocei, feline cu răget de leu şi gheare de pisică, sau, mai rău, sforari şi circari aşa cum de fapt este societatea civilă. Cred că ar trebui ca Parlamentul să mai introducă o nouă Sărbătoare naţională şi religioasă, Adormirea Românului, că despre deşteptare slabe speranţe.
Este relevant şi cât se poate de adevărat faptul că armata a avut în componenţă şi oameni ca Stan Petrescu, (era să spun Pestilescu), care într-un articol pe Ziua Veche îşi aruncă ditamai găleata de invective, lături şi frustrări la adresa militarilor armatei, fără osebire, fără restricţii, fără rezerve, dar cu rezervă cu tot, dar şi oameni care orice s-ar întâmpla, consideră că armata este floare de crin sau că viitorul este roz, că se poate face primăvară cu o floare şi că dacă spui că nu curge lapte şi miere eşti defetist sau eşti „duşmanul celor care vor binele”. Nici una din variante nu este în totalitate corectă sau greşită, fiecare vede sau acceptă ceea ce vrea el dintr-o realitate împestriţată, alambicată, complexă şi deloc clară, în care culoarea gri este predominantă.

Pentru onor.. încotro?
Acestea fiind spuse, mulţi îşi pun întrebarea ce e de făcut, ce facem, către ce ne îndreptăm, care este „salvarea”. Unii au spus că în ceea ce priveşte umilirea armatei, a venit timpul să punem punct şi să o luăm de la capăt. Cu ce, cu umilinţele, cu atitudinea miserupistă, cu somnul, sau cu jocul la două sau trei capete? Bănuiesc că nu, pentru că asta ar însemna să ştergem cu buretele tot şi să o luăm de la început ca şi cum lumea ar începe cu ziua de mâine iar palmele primite până acum nu au fost recepţionate. Asta ar însemna că suntem lipsiţi de inteligenţă, pentru că nu e prost cel care nu ştie, sau care greşeşte, ci cel care nu vrea să înveţe sau nu învaţă din greşeli.

Analiza situaţiei
Hai să analizăm situaţia, ca oameni cu capul pe umeri, nu neapărat ca militari şi să vedem ce avem :
1. Avem o clasă politică profund şi –îmi e teamă – iremediabil coruptă, indiferentă la problemele celor pe care îi guvernează, care urmăreşte doar umplerea conturilor chiar dacă pentru asta trebuie să suporte nişte dosare şi eventual condamnări cu suspendare. Condamnările trec, conturile rămân;
2. Avem o justiţie la fel de coruptă pentru că este instalată şi legiferată de aceeaşi clasă politică, formată din justiţiari care la schimb pentru tergiversarea proceselor corupţilor din politică şi de cele mai multe ori achitarea acestora, obţine privilegii şi pensii de fără limite;
3. Avem un sistem de represiune „apolitic”,  care,  indiferent cine este la putere,  oferă servicii „all inclusive” cu umilinţă şi ajunge până acolo încât îşi pedepseşte proprii colegi la adăpostul unor cagule care odată cu faţa le acoperă şi conştiinţele şi raţiunea;
4. Avem o armată care deşi umilită şi batjocorită sută la sută se cârpeşte şi lucrează 30%, fiind nu doar încălecată ci şi înlocuită de forţe străine care oricât de „prieteni” ar fi, îşi urmăresc propriile interese care nu mereu sunt identice cu cele naţionale şi mai ales nu sunt vor dura „forever”;
5. Avem o societate care nu mai reacţionează, înghesuită între Bahar, Mica Mireasă  şi nevestele lui Borcea, atentă la ceea ce se întâmplă în familiile unor interlopi şi puşcăriaşi dar total insensibilă la ceea ce i se întâmplă ei, într-o inconştienţă mai criminală decât chiar crimele celor care o violează fără milă individual sau colectiv;
6. Avem o Comunitate Europeană şi una Mondială conduse de o oligarhie financiară pe care nu le interesează nici nevoile, nici tradiţiile, nici specificul, nici drepturile, nici libertăţile cetăţenilor sau ale statelor care le compun, comunităţi care uneori se ceartă între ele pe spinarea micilor contribuabili sau chiar pe resursele lor, comunităţi care practic urmăresc doar să se menţină la putere pentru a dirija tot şi orice ieşire din schemă este drastic sancţionată în numele unor legi pe care ele le fac, ele le votează, ele le încalcă şi le schimbă cum vor. Uneori aceste structuri spun că luptă împotriva corupţiei şi a corupţilor de la conducerea micilor contribuabili, dar asta este doar o promisiune electorală, pentru că în fapt ele sunt cele care desemnează cine se va urca pe tron, ele îi sprijină şi păstrează acolo pe corupţi,  pentru că altfel nu au cum să îi manipuleze şi controleze. Cine nu e corupt sau necontrolabil se întâmplă să aibă un accident de avion sau se trezeşte cu Maidane sau Primăveri care îi dărâmă în numele unei democraţii impuse, nu alese.
Acestea sunt elementele de care trebuie să ţină cont oricine îşi propune să schimbe ceva sau să îşi manifeste nemulţumirea.
După 24 Ianuarie pensionarii militari îşi caută drumul. Dar nu toţi urmăresc acelaşi drum. Sunt foarte puţini, dar totuşi sunt şi din cei care sunt animaţi de gânduri nobile. Cei mai mulţi însă urmăresc doar rezolvarea unor probleme de moment. Cei care urmăresc obiective limitate vor „negocieri”, de exemplu pe OUG 57. De fapt art 40 al acestei OUG nu este negociabil, acesta trebuie scos pur şi simplu din funcţiune iar cine spune că îl negociază, ori nu urmăreşte decât să fie băgat în seamă ori are alte interese. Punct.
Având în vedere aceste aspecte, trebuie să recunoaştem că sunt foarte multe obstacole care trebuiesc înlăturate şi asta nu se poate face de către cei care deja au bătut palma cu cei de mai sus, oricât ar declara ei că doresc acest lucru şi oricâte „proteste” ar iniţia în zile nelucrătoare.

Urgenţe
Pentru scoaterea art. 40 din  din OUG 57  asociaţiile militarilor, indiferent că sunt sindicate sau asociaţii profesionale, au mai multe variante de acţiune:
1. Unirea eforturilor militarilor rezervişti şi activi, pentru că în fapt această ordonanţă este mai mult în defavoarea celor activi;
2. Proteste sau pichetări, dar nu din joi în paşti sau de zile naţionale, ci permanent, la sediul ministerelor, al guvernului şi Cotroceni, cu grupuri de 5-10 oameni care să se schimbe periodic, fără ţipete, fără urlete, fără cereri politice, până ce guvernanţii, care pe alte legi au acceptat că nu pot fi schimbate prin OUG, vor accepta că nici L223 nu poate fi schimbată în acest mod. Asta înseamnă să fii consecvent, să ai demnitate, să militezi, nu să promiţi că vrei să glorifici Unirea dar să strigi „jos guvernul”. Pe mine nu mă interesează cine conduce, din ce partid face parte, ci ce face pentru mine ca cetăţean şi cum face legile, cum le respectă. Pentru asta este nevoie însă de un lider care să organizeze aceste proteste, formal sau informal şi un număr suficient de oameni care să ducă la îndeplinire aceste activităţi;
3. Contacte şi discuţii cu parlamentari, primari, membrii ai guvernului din partidele reprezentate în parlament, pentru a-i determina şi a le smulge nu doar promisiuni ci şi fapte concrete pentru anularea art 40 din OUG 57 nu după alegeri, ci până la alegeri, cu fixarea unui termen rezonabil, dar ferm;
4. Dacă termenul nu se va respecta se poate trece la proteste în masă, dar nu doar 2-3 mii de oameni ci tot ce înseamnă pensionari militari valizi, apţi de deplasare la Bucureşti sau în oraşele unde se vor organiza aceste proteste. Nu e nevoie să fie câte 200 de oameni în fiecare oraş pentru că nu sunt băgaţi în seamă, sau nu sunt „popularizaţi”. Este recomandabil să se organizeze în oraşele care mai constituie garnizoane mari acum şi în cele unde au fiinţat comandamentele de armată până în 89, pentru că erau puncte strategice. Spunea cineva că numărul face puterea. Da, dar numărul poate fi micşorat, oamenii manipulaţi, cumpăraţi sau şantajaţi, adormiţi. Puterea este dată de determinarea, consecvenţa, continuitatea şi buna organizarea a oamenilor. Decât 10000 de protestatari  odată la şase luni,  conduşi spre obiective de doi bani, disperaţi, indecişi, dispersaţi ca interese şi apoi concediu pe perioadă nedeterminată, mai bine câte 100 în fiecare zi, în acelaşi loc, cu aceeaşi intensitate, pe principiul picăturii chinezeşti;
5. Delegaţii care să ceară cu insistenţă discuţii la ministrul apărării, primul ministru, preşedinte, care să discute cu respectivii, nu cu consilieri sau reprezentanţi de mâna a doua sau a treia, discuţii care să se finalizeze puncte de vedere clare, cu planuri şi decizii concrete cu termene, nu abureli politice. Aceste delegaţii să fie formate din oameni integri, nu de gargaragii, şefi de asociaţii corupţi sau duplicitari;
6. Unii membri ai unor asociaţii au considerat potrivit să se înscrie în diferite partide, pretinzând sau nu diverse funcţii prin departamente ale acestora, gândind că aşa vor putea să îşi impună din interior puncte de vedere şi măsuri favorabile armatei sau interesului castei militare sau chiar de interes obştesc. Ar fi o formă de „luptă” dar cu condiţia ca odată ajunşi acolo să nu se molipsească sau să nu se limiteze la anumite interese de ordin personal. Pe de altă parte există nu riscul ci probabilitatea de 80% de a fi acceptaţi de la bun început doar pentru a mări numărul membrilor de partid, aburiţi cu promisiuni iar apoi lăsaţi cu ochii în soare. Nu ar fi prima oară şi cine nu învaţă din experienţă va fi mereu păcălit.
7. Ce se poate face la aceste alegeri, dacă până atunci nu se vor putea atinge obiectivele? Fără îndoială listele marilor partide vor fi umplute cu aceiaşi politicieni corupţi pe ici pe acolo împănate cu tinerei despre care votanţii nu ştiu nimic dar li se va spune că reprezintă „partea imaculată” a partidelor în fapt noile căpuşe seci şi goale care abia aşteaptă să se umfle. Ce avem de făcut? Sunt două variante:  alegem dintre două rele pe cel mai puţin rău, cum am făcut până acuma, sau alegem, fie la plezneală fie în cunoştinţă de cauză, un candidat al unui partid mic dar onest, sau independent. Această variantă însă are hiba că actuala lege a partidelor şi cea electorală, avantajează partidele mari şi cum cei astfel votaţi, independenţii sau micile partide nefiind votaţi de un număr mai mare de oameni, având voturile împărţite tot nu vor fi aleşi, iar voturile lor se vor duce tot către marile partide. Ca soluţia să fie viabilă este nevoie ca la nivel local  şi  naţional, militarii, şi nu numai ei,  să identifice un partid pe care să îl voteze şi astfel acesta să obţină un număr suficient de voturi la nivel naţional încât să nu poată fi trecut cu vederea, să treacă de 5% şi să poată să îşi asigure eligibilitatea candidaţilor proprii. Mai e timp până la alegeri să identificăm acest partid.

Măsuri cu bătaie lungă
Concomitent cu aceste activităţi punctuale, legate de aspecte de primă urgenţă, dacă se doreşte cu adevărat schimbarea politicii dezastruoase în privinţa sistemului de apărare, a armatei, trebuie să se lucreze serios şi intens, dar la fel de constant şi decisiv pentru :
1. Formarea unui grup de coordonare format de militari oneşti cu reputaţie nepătată, mai mult sau mai puţin cunoscuţi încă în mediul militar sau Media, care să stabilească priorităţile şi măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea Sistemului Naţional de Apărare.
2. Stabilirea unor grupuri de analiză, lucru, consultanţă, care să vină cu propuneri concrete, pe specialităţi care să fie dezbătute în media, în diferite garnizoane cu participarea militarilor activi şi în rezervă,  în sprijinul stabilirii unor căi şi mijloace de îmbunătăţirea a nivelului şi capacităţilor operative ale armatei.
3. Unificarea asociaţiilor existente într-o formă de asociere comună, într-un un organism nu de conducere ci de coordonare a eforturilor acestora către obiective comune ca cele prezentate mai sus, de adevărat interes naţional. Chiar dacă la această oră există un accept cel puţin la nivel declarativ faţă de acest deziderat, în fapt datorită orgoliilor şi intereselor meschine este inaplicabil. Chiar şi cei care la nivel declarativ au spus că susţin această propunere, când a fost vorba să facă ceva au venit cu propuneri inacceptabile pentru ceilalţi parteneri sau altele decât cele deja avansate, întărind convingerea că toţi spun da, dar în fond acceptă numai dacă se merge pe varianta sau structura lor, fiecare dorind să fie tatăl şi nu mama. Cu toate astea, unirea este realizabilă şi se poate concretiza, dacă două sau mai multe asociaţii conduse de oameni care nu urmăresc interese personale sau pretenţii de hegemnonie îşi vor da mâna, vor înfiinţa o Uniune Naţională a Asociaţiilor Militarilor care să urmărească cu adevărat obiective de interes general nu personal. Abia după ce acestea dovedesc prin propunerile şi faptele lor că merită încrederea şi sprijinul militarilor,  putem discuta de forţa numărului şi odată cu acesta şi reprezentativitate şi contacte la nivel guvernamental. După ce lumea militară se va convinge de seriozitatea acţiunilor şi intenţiilor acestei structuri şi va migra către ea, şi celelalte asociaţii se vor alipi,  pentru că vor prefera să fie înăuntrul decât în afara ei, sau mai grav, decât să îşi piardă cotizanţii. Mulţi vor spune că deja avem o astfel de structură, că FMR are în compunere un număr suficient de asociaţii care să catalizeze toate celelalte asociaţii. Ok, de ce nu a făcut-o până acum, pentru că fiinţează de 10 ani parcă,  şi nimic. Răspunsurile sunt mai multe, dar nu vreau să le dau eu,  vorba maneliştilor, „se ştie” pe sistem.
4. Cooperarea cu grupuri sau asociaţii din celelalte ministere componente ale Sistemului Naţional de Apărare.Unii susţin să se formeze o uniune a asociaţiilor tuturor celor din sistemul naţional de apărare, militari, poliţişti, jandarmi, SRI. Da, aşa ar fi ideal dar deocamdată să reuşim noi să aducem laolaltă toţi militarii şi după aceea putem vorbi de o structură la nivel interministerial. Este absurd să doreşti unificarea tuturor asociaţiilor „militarizate” când tu nu eşti în stare să uneşti toate asociaţiile proprii.  Asta nu ne împiedică însă să cooperăm, să colaborăm sau chiar să avem acţiuni comune cu celelalte asociaţii din aceste structuri aşa cum deja s-a făcut până acum, cu unele rezultate pozitive, mai ales că armata nu are un sindicat, militarii activi nu pot protesta, nu pot face grevă, nu pot „ pune presiune” pe guvern sau minister ca poliţiştii, sau jandarmii. Pe cei  care sunt încă activi de la SRI, SPP sau STS  nu se poate pune bază în acest moment ei sunt, aşa cum spuneam la început, braţul înarmat sau bastonul celor care guvernează forţa represivă care acţionează mascat împotriva propriilor colegi.  Oricum ei participă „alături de noi” la toate activităţile, pe FB, în calculatoare,  în telefoane, la proteste, dar din umbră şi cu cu totul alte scopuri.
6. Ar mai fi varianta înfiinţării unui partid sau aderarea militarilor la un partid care să respecte cu adevărat ceea ce doresc militarii şi în ultimă instanţă toată lumea. Deşi unii militari au înfiinţat chiar partide sau le fac propagandă,  unii umblând de  acum 4 ani din garnizoană în garnizoană pentru a înfiinţa filiale care să le dea dreptul să participe la alegeri, eu personal nu am identificat nici unul a cărei conducere să mă determine să o urmez. În fiecare din ele există câteva personaje sau persoane care m-au pus pe gânduri şi deşi am primit chiar la alegerile precedente multe oferte mai mult sau mai puţin concrete, am preferat să nu semnez să nu mă dau în bărci  cu nimeni pentru că nu vreau să îmi dau palme singur. Când voi constata că există un asemenea partid, dar nu prin statut, caci toate statutele sunt pline de intenţii bune care duc în iad,  ci prin calitatea oamenilor, care să merite, mă voi înscrie. Aici fiecare face ce poate, dar ar fi ideal ca toţi militarii să se găsească într-un singur partid aşa cum ar fi ideal să se găsească într-o formulă de asociere comună.
7. Cineva, nu mai spun cine, se ştie a făcut „greşeala” să anunţe pe post că „o ultimă soluţie” ar fi o conducere militară a ţării. Nu ştiu dacă a avut cu adevărat în gând o „juntă militară” sau ceva asemănător, dar a fost fără îndoială o formulare nepotrivită, ca să fiu delicat. Bineînţeles că reporterul şi mai ales „jurnalistul” sifonar invitat în emisiune au speculat gafa şi numai faptul că persoana respectivă era „necunoscută” în media, a făcut ca mămăliga  să nu explodeze. Dar nu ar fi exclus ca această declaraţie să fie dezgropată pe viitor, atunci când – poate- militarii vor deveni un „pericol” pentru cei care îşi bat joc de armată, iar media aservită intereselor din afară să o folosească pentru a speria lumea că armata vrea să ia puterea şi că democraţia şi „statul de drept” aşa corupt şi putred, sunt în pericol. Oricum trebuie să fim realişti şi să înţelegem că deşi teoretic este posibil orice, practic, mai ales într-un stat ca România această variantă este exclusă.
8. În final, ideal ar fi ca întreaga naţiune să se trezească, să se alăture celor care cu adevărat vor să salveze ce se mai poate salva din unitatea şi suveranitatea, integritatea şi resursele acestei ţări, indiferent cine ar fi ei, dar asta este un obiectiv cu bătaie lung şi, aşa cum spune bancul acela cu preşedinţii, cred că nu în mandatul actualului Dumnezeu. Dar înainte de asta ar trebui ca militarii, fie în asociaţii fie pe grupuri, sau individual să se alăture tuturor protestelor rezonabile şi drepte  ale celor din alte structuri sau domenii, pentru că numai fiind alături de ei când au nevoie, poţi conta pe ei când îţi crapă ţie buza şi asta atât la nivel de conducere de asociaţii  cât şi individual. Aşa se formează relaţii, conexiuni, se menţin contacte şi se încropeşte o unire a societăţii civile. Nu putem cere altora să vină lângă noi când avem nevoie, dacă noi nu suntem lângă ei când au ei nevoie.

Lista rămâne deschisă
Propuneri ar fi multe, soluţiile se pot completa,  îmbunătăţi, oricine poate contribui la asta, fiecare în domeniul în care se pricepe, dar atâta vreme cât în fruntea acestor activităţi vor fi oameni compromişi, deja corupţi, sau fie chiar şi numai  „discutabili” nu vom ajunge decât acolo unde vor ei să ajungă, pentru că românul fie el civil sau militar este tributar atât spiritului de turmă cât şi fan al principiului dirijabilului.
Până una alta, pensionarii militari par să se afle în situaţia unui pluton care şi-a pierdut cadenţa din cauză că se aud prea multe tobe. Sunt atâtea „comenzi”, atâtea ordine atâţi „lideri” încât pensionarul nu ştie în ce parte să o ia, pe cine să asculte, cine îi este „comandant”. Asta este drama celui care a fost învăţat toată viaţa să primească ordine şi nu mai este capabil să îşi definească propria direcţie. Dacă ar fi să extrapolăm, pensionarul militar se află în poziţia săracului Smiley care şi-a pierdut buletinul. Cine face un cântec şi pentru noi, că uite Smiley cum a cântat, cum a primit răspuns de la MAI.

PS:
Şi totuşi la Iaşi, chiar dacă Iohannis nu a fost contestat sau interpelat de rezervişti,  nu a fost iertat de  basarabeni şi civili. Pentru informarea celor interesaţi, menţionez că domnii Iohannis şi Cioloş s-au întâlnit totuşi la primărie cu reprezentanţii celor care au protestat şi l-au cam fluierat, dar civili, nu militari. Militarii fuseseră liniştiţi, nu mai avea rost să îi bage în seamă. Tot acolo, când s-a dănţuit pe Hora Unirii, „prostimea” nu a avut acces, mulţimea a fost nevoită să se prindă în horă prin reprezentanţii ei şi membrii serviciilor camuflaţi sau ne deghizaţi.

Tot pentru respectarea adevărului trebuie să spun că atât de discutata întâlnire dintre domnul Moraru de la Iaşi şi cei doi generali trimişi să adoarmă spiritele încă nu se ştie dacă, dar mai ales unde a avut loc. Deşi domnul Moraru a spus că întâlnirea ar fi avut loc la Cercul Militar, ştirea nu se confirmă. Nu vreau să speculez mai mult, cert este că totuşi întâlnirea-dacă a avut loc- nu a avut loc acolo unde s-a spus. Cine şi de ce a minţit?
Pensionar, pierdut cadenţă