Cine (ne) mai scapă?

Nu se mai poate. Nici să vrei, să fugi, să te ascunzi nu mai scapi. Nici nu vreau să mă gândesc ce va fi peste 10 -20 de ani când tehnologia va fi aşa de avansată încât vei putea urmări o emisiune la televizor într-o hologramă pe un vârf de munte, în aer liber,. Vii cu o cutiuţă, un modem ceva apeşi pe un buton şi vezi ce vrei. Sau şi mai rău, când aceste emisiuni se vor transmite „on air” oriunde te vei afla. Unii ar spune că ar fi o fericire. Poate, dar asta numai dacă cei pe care îi vezi sau auzi vor fi oameni educaţi, dar dacă televiziunile vor emite aşa pe toţi „pereţii” emisiuni de ştiri despre replicile domnului Ponta date unei doamne ministru într-o barcă de campanie teleormăneană trasă de 6 subofiţeri de la jandarmerie într-o apă de 15 cm adâncime, sau dacă vei auzi lamentările puşcăriaşilor de lux care nu mai vor să stea în puşcărie şi vor să iasă afară să facă „lucrări de aur” sau auzi ştirişti care prezintă decesele ca pe evenimente mondene şi dau frâu liber unei imaginaţii bolnave pe care numai prostia o întrece atunci îţi vine să te întorci în Comuna Primitivă sau măcar în Comuna din Paris, că acolo măcar mori lovit în cap de o piatră, nu de mitocănia, nesimţirea sau prostia semenilor. Aflu cu stupefacţie că o ştiristă, din cele făcute la academii de ştiri de casă anunţă decesul unui om care s-a împuşcat în cap cu o armă de vânătoare. Neavând ce să mai spună, dar vrând să iasă în evidenţă cu ceva, ştirista în cauză dezvoltă subiectul descriind „zgomotul gloanţelor”. Bineînţeles că săraca reporteriţă habar nu avea că armele de vânătoare nu trag la foc automat, iar un om care se împuşcă în cap nu poate trage mai mult de un foc decât nici dacă se omoară cu un Kalaşnikov pus pe foc automat şi are grijă să se agaţe de trăgaci ca Roaită de sirenă. O rog pe inspirata comentatoare, dacă tot îi zboară mintea după cuiburi de cuci, să îşi închipuie un om atârnat de trăgaciul armei de vânătoare. Probabil marele reporter şi corespondent de război, Alin Petrişor ar fi spus doct, că acesta s-a împuşcat cu foc în serii, din mers, cu scurte opriri.
Şi pentru că numai la noi întrebările cretine depăşesc viteza luminii, două noi cazuri prezentate pe acelaşi program specializat deja în întrebări idioate ne dau două noi mostre de stupiditate împinsă la extrem. Primul caz este al unor hoţi care furau din locuinţe interne şi externe prinşi de un poliţist în România. În timp ce unul din infractori este împins în maşina poliţiei, o reporteriţă întreabă „Ce ai făcut în Franţa, de ce ai făcut puşcărie?” Răspunsul dat de infractor aşa cocoşat cum era băgat în maşină, ar trebui înregistrat şi dat tuturor studenţilor la academiile de presă : „ Ce întrebare proastă!” Constat cu surprindere că infractorii români au evoluat. Eu nu aş fi folosit termenul „întrebare”. Şi bomboana pe colivă, donşoara îl întreabă şi pe poliţistul care l-a prins ”Cam ce distanţă aţi alegat după el?” Vă daţi seamă cât de importantă era distanţa, domnişorica probabil voia să vadă dacă nu cumva s-a bătut recordul mondial la suta de metri că atunci sigur ar fi fost candidată la premiul „Pulitzer”.
Un al doilea caz care a venit imediat după cazul infractorului, se referea la un om găsit decedat şi care prezenta urme de lovituri. Vă redau dialogul purtat între reporteriţă şi o rudă a victimei sau cineva care găsise ” trupul neînsufleţit al cadavrului celui decedat”:
- „Reporter: Are mai multe lovituri?
- Martor: Da.
- R. Are lovituri în torace?
- M: Da, are mai multe lovituri, una în torace, una în stomac, mai multe la cap.
- R: Poate fi sinucidere?”
După o astfel de întrebare îţi vine să îi dai mai multe lovituri, una în torace, una în stomac, în cap va fi mai greu pentru că trebuie mai întâi să îl găseşti, apoi să o întrebi cum se simte şi de ce s-a sinucis.
Eu tot să încerc să îmi explic prin ce procese de descompunere trece un om ajuns politician, ajuns ministru şi ce resorturi îl conduc, dacă atunci când un coleg să zicem i se adresează cu „fă” iar el în loc să îi ceară sau să îşi dea demisia din guvern iese post şi îi ia apărarea spunând că acest cuvânt nu există în vocabularul făptuitorului, el obişnuieşte să îşi alinte colegii cu „ măi X  măi”. Este posibil, dacă ne gândim că autorul este „nepotul” celui care ni se adresa cu „măi animalule”. Este inutil să comentez modul de adresare al primului ministru, atâta vreme cât doamna ministru agresată îl acoperă şi îi ia apărarea. Se pare că odată cu funcţia de ministru, politicienii primesc şi vaccinul de imunizare la jignirile şi grosolăniile şefilor. Acum înţeleg şi eu ce înseamnă imunitatea de care tot vorbesc parlamentarii noştri: imuni la încălcarea legii, imuni la normele bunului simţ, imuni la jignirile superiorilor. Sunt sensibili însă numai când li se pare că sunt ameninţaţi de duşmanii politici. Atunci sar în sus şi varsă lacrimi de crocodil, se simt stresaţi, îşi dau demisia din partid, pentru că nu se înţeleg colegii de coaliţie sau mai bine spus nu sunt băgaţi în seamă. Aceste transformări comportamentale şi structurale ar trebui să facă obiectul unui studiu sociologic şi psihologic „Evoluţia şi involuţia politicianului român din primat în paricopitată. S-a umplut Parlamentul de gazele, antilope, căprioare, cerbi şi armăsari.   Nu vreau să merg mai departe cu evoluţia „speciilor” îmi este pur şi simplu greaţă.Constat că există o relaţie simbiotică între declaraţiile şi faptele politicienilor şi vânătorii de ştiri din televiziuni dar şi un concurs. Scapă cine poate!
Update: Nu se mai opresc. La ştirile de la ora 14.25 vorbind despre o zonă lovită de ape, pe A3 o fată creaţă ne spune că ” autorităţile au fost acolo şi au făcut tot ce era nevoie” . Asta da ştire. Deci autorităţile au veni şi au făcut toate nevoile. Când nu ai ce să spui, te joci cu cuvintele, numai să lauzi ceva.
Cine (ne) mai scapă?