Vladimir Nussem

Nu reușesc încă să mă adun. Nu reușesc, deși știam că va veni și acest moment, că mai devreme sau mai târziu toți vom încheia socotelile cu viața pe pământ și vom pleca pe alt drum, unii spun fără întoarcere, alții spun că altă viață. Oricum ar fi, nu știu dacă cineva poate spune cu certitudine unde ajungem. Miru  nu mai este, nu mai este prezent fizic, dar va mai rămâne o perioadă măcar în gândurile noastre. Pentru cei care i-au fost mai aproape, nu neapărat apropiați, ci mai aproape, căci lista e mai mică, Miru va rămâne mereu pentru că e imposibil să nu îți amintești fără să vrei, un gest, o vorbă, o privire, sau ceva ce e legat de el. De când a plecat, de câte ori deschid laptopul, când intru pe mail sau pe facebook, automat îi caut numele. De fiecare dată găseam ceva de la el, un articol de ziar, o declarație a cuiva, ceva ce considera el că trebuie neapărat să știu. De cele mai multe ori linkurile erau urmate de mirarea, revolta, comentariul său. Niciodată nu greșea în aprecieri de fiecare dată constatam că spune ceea ce aș fi spus și eu. Alteori, plecând de la știrea respectivă  scriam eu ceva și postam pe pagina mea. La început comenta și el pe pagină, dar în ultimul timp nici să comenteze nu mai avea putere și îmi mă suna să îmi spună că nu mai are rost să mai comenteze, pentru că am spus tot ce voia să spună și el, dar altfel în alte cuvinte. Cu puțină lume, puțini prieteni m-am potrivit atât de bine. Puțini știu cât suferea și fizic, nu doar mental la toate mizeriile prin care trecem noi românii, din cauza  nemernicilor –așa le spunea- care ne-au condus în ultimii ani și ne conduc în continuare. Ca și mine, nu avea simpatii politice, pentru el nu conta cine conduce ci cum conduce și din păcate nu avea nici un motiv de bucurie. Am mai spus și voi repeta, a fost un patriot desăvârșit. Mă bucur că –prin grija domnului colonel Puiu Romulus căruia îi mulțumesc încă odată și pe această cale- a avut parte de onoruri militare, dar nu pot să nu constat cu amărăciune că în țara în care hoții și trădătorii fac averi din munca altora, statul, Armata nu pot să ofere, ca în alte țări chiar mai sărace, un drapel familiei militarului decedat. După ceremonie, drapelul care îi acoperise sicriul a fost ”retras la magazie”, ARMATA NU ÎȘI POATE PERMITE SĂ OFERE ACEL DRAPEL FAMILIEI. Domnule general Ciucă, fac un apel la dumneavoastră, că sunteți militar și știți ce înseamnă asta, poate faceți ceva în acest sens și schimbați un ordin tâmpit ca și cel care l-a dat. Chiar așa de săracă e armata încât nu poate să ofere un drapel pentru militarii decedați? Punem același drapel la toți decedații din garnizoană? Poate e prea mult, poate ar fi cazul să avem câte unul pentru fiecare categorie de forțe, sau doar unul pe minister, ce e atâta risipă? Acum câțiva ani scriam despre cazul unul colonel, atamist de la Oradea care nu a primit onoruri militare pentru că în garnizoană nu mai erau cartușe de manevră, așa cum în curând nu vom mai avea praf de pușcă. Dar cumpărăm rachete și scuturi…..pentru liniștea aliaților din Vest care dorm mai liniștiți știind că prima rachetă inamică va poposi la Deveselu.
Vorbeam azi cu cineva și îmi spunea să nu mai fiu trist, să nu mă mai gândesc la .. Miru, la necazuri, că nu îmi face bine. Este ciudat, dar gândul la el nu mă întristează, mă întristează doar necazurile și durerile fizice și psihice prin care a trecut în viața sa, dat afară din armată de oameni care au profitat de capacitățile și priceperea sa iar apoi l-au îndepărtat pentru că așa dădea bine la dosarul lor. A fost reprimit, după 89, la insistențele unui prieten generalul Polivanov dar el nu s-a rugat de nimeni. Miru a fost un om mândru, nu orgolios, mândru în sensul că deși umilit de atitudinea altora față de el, el s–a păstrat la standardele cele mai înalte. Nu suporta prostia sub nici o formă și din cauza asta și prietenii i-au fost relativ puțini. Mă refer la prietenii adevărați nu cei care îl vizitau acasă și se cinsteau cu el, apoi mergeau și scriau rapoarte despre ”tovarăsul Nussem”. Așa e doctore, așa e Gusti? Nici acum, după 30 de ani, Miru nu putea înțelege cum poți să intri la cineva în casă să îl bați pe umăr,   apoi să mergi să spui nu doar ce a spus, ci și ce nu a spus. A fost foarte afectat, îl durea fizic acest gen de comportament. Poate  suferința prin care a trecut în ultimul an, nu l-a durut atât de mult cât trădarea unora pe care îi credea prieteni.
Celor care nu l-au cunoscut, nu au vorbit cu el și nu au avut ocazia să știe cum gândea și ce spirit pătrunzător era, le recomand să intre pe pagina lui de facebook, cât mai este activă și să îi citească panseurile, pastilele, catrenele… se poate scrie o carte de succes cu ”vorbele” lui Miru.
Ar fi trebuit și aș fi vrut să pot pune toate aceste lucruri despre el, și multe altele, acolo lângă sicriul lui dar nu am putut. Tot ce aș fi făcut ar fi fost să izbucnesc în lacrimi. Iartă-mă Mirule, iartă-mă Anca dacă nu am putut, nimeni nu e perfect.
Îți mulțumesc Mirule pentru ceea ce ai fost, pentru prietenia pe care mi-ai oferit-o fără rezerve, pentru lecțiile de demnitate pe care mi le-ai dat, pentru sprijinul acordat când eu am fost la ananghie. Ai fost lângă mine aproape zilnic cât am fost internat când m-am operat pe inimă. Tu m-ai convins să îmi fac dosarul pentru a scăpa de hepatita C. Dacă mai sunt acum în viață și scriu aceste rânduri sunt și datorită ție.
Îți mulțumesc Anca pentru sacrificiul și abnegația de care ai dat dovadă, pentru modul în care l-ai îngrijit și iubit în special în ultimul timp.
Mulțumesc celor care și-au răpit din timp și au venit să îl conducă pe ultimul drum.
Vladimir Nussem