Parlamentul vandalizat

Unu la mână
Când jocurile politice şi invidia clasei politice l-au scos, sau mai bine spus au blocat accesul lui Adrian Păunescu în Parlamentul României în 2009, mi-am spus că asta este ruleta voturilor şi că în definitiv a pierdut pe mâna lui. Pe atunci nu ştiam ce pot face autorităţile şi partidele cu voturile cetăţenilor şi cum se poate ridica sau scădea procentajul voturilor într-o noapte dintr-un condei. A trebuit să vină noaptea Mihaelei apoi săptămâna Facebook, ca să realizez că nu contează cine votează ci cine numără voturile şi nici chiar aceia, mai mult cine le comandă. Nu degeaba a scris acelaşi Adrian, superbul şi extrem de realistul poem “Marş de adio (colegilor mei parlamentari)”, acesta surprinde extrem de condensat toate trăsăturile acestui Parlament, acestor parlamentari care se consideră aleşii neamului dar de fapt sunt ruşinea pământului. Redau doar 4 versuri din marşul lui Păunescu care deşi sunt printre cele mai dure din poem sunt prea blânde faţă de cât ar merita tovarăşii parlamentari :
“Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,
v-aş desena cu acul, să vă sperii.
Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,
ci credite din călimări străine.”
Doi la mână
Credeam că odată cu marginalizarea lui Păunescu, cel care punea prea devreme problema Basarabiei care acum a devenit nelipsită din discursurile tuturor candidaţilor mai mult sau mai puţin patrioţi, numai şi numai pentru că acuma aşa vrea marele partener strategic interesat de pământurile de la Estul României, se vor încheia dovezile de grobianism ale aleşilor neamului.
A trebuit să mai moară un incomod, e adevărat de talie mai mică din toate punctele de vedere, un clown al politicii, înzestrat însă cu un neastâmpăr stresant, patriotism deloc mimat şi o memorie fantastică. Trecând peste toate defectele sale, şi nu au fost puţine, Corneliu Vadim Tudor a fost pata de culoare a ultimilor 25 de ani din politica românească, pată de culoare fără de care totul ar fi fost gri, cenuştiu, precum cenuşa care rămâne în spatele acestei hoarde de migratori ai politicii şi istoriei României. Aud că i s-a refuzat celui care a fost 16 ani Senator al României, şi una din dorinţele lăsate cu limbă de moarte, aceea de a-i fi depus trupul pentru câteva ore în clădirea Parlamentului. Să fiu sincer nu mă miră, pentru că la câtă laşitate au în ei, marea majoritate a acestor reprezentanţi ai corupţiei naţionale, le-a fost frică să îl primească şi mort pe cel ce a fost poate slobod la gură, poate şi mincinos, dar nu mai mincinos decât ei, dar nu s-a lăfăit în afaceri şi şpăgi pe seama umilului alegător.
Apocalipsa după Atanasiu
Strigător la cer – şi sper să se audă până acolo- este nu refuzul, cât motivarea acestuia. Domnul Atanasiu şi Teodor, într-un atac de imaginaţie demnă de un scop mai nobil încearcă să ne pună în faţă imaginea parlamentului sau a ministerelor în cazul în care toţi şpăgarii care le populează ar muri şi ar trebui să le fie depuse sicriele la sediile ultimului loc de furt. Sper că domnul Atanasiu nu a gândit atât de departe, încît să prevadă un deces în masă al politicienilor. Ar fi aproape imposibil, dar să nu cobească, că ar face poate prea mulţi români să viseze inutil. Nu este exclus însă un cutremur ceva, un atac al viitorilor locuitori majoritari ai României, că altceva nu e posibil şi nici de dorit. Dar văzând cum gândeşte domnul Atanasiu constat nu numai că au vandalizat ţara, dar şi-au vandalizat şi sufletele, dacă au ajuns să respingă ultima rugăminte a unui confrate.
Mama lor …
Nu am fost fan nici Păunescu, nici Vadim, deşi lui Păunescu îi recunosc şi respect imensul talent poetic, unic în felul său, ca şi contribuţia la lansarea sau promovarea atâtor cântăreţi care şi acuma fac săli pline şi care fără cenaclu s-ar fi pierdut, poate, ca Gil Dobrică sau Liviu Tudan prin crâşme mai mult sau mai puţin selecte, sau ar fi rămas cântăreţi de stradă, cartier sau ocazii festive. Ce este ciudat este că Păunescu, acest poet al tuturor timpurilor parcă, este blamat de unii pentru că ar fi scris pe timpul lui Ceauşescu, că ar fi ridicat ode regimului în care trăia, de parcă a ales el când să trăiască şi să scrie, dar cei care i-au cântat şi îi cântă versurile ca şi ale altor poeţi comunişti sau nonconformişti sunt în continuare iubiţi şi ascultaţi şi nimeni nu îi învinuieşte că au cântat -cum ar fi de exemplu cazul lui Valeriu Sterian- şi despre “Iubirea de moşie” şi “Antirăzboinică” şi “Vino Doamne”. Despre Victor Socaciu ce să mai spun, a cântat pe vremea lui Ceaşcă, a cântat la Revoluţie, a cântat şi despre “mama lor la toţi” când nu era politician, apoi a schimbat ştima, s-a dat cu mama lor, băgându-şi pana în mama celor mulţi şi muţi, pentru că partidul i-a dat un loc călduţ prin Montreal. Şi nimeni nu se opăreşte, pentru că spre deosebire de Păunescu şi Vadim, Socaciu este ca toţi ceilalţi, cântă la comun după partitura consacrată. Acuma când cântă cântecul “mama lor la toţi” probabil se gândeşte şi la propria mamă.
Ăştia ne sunt aleşii, astea le sunt faptele, temerile, grijile şi interesul. Eu personal nu am nimic cu mamele lor, au pătimit destul dând naştere şi crescând handicapaţi şi impotenţi sentimental şi moral, dar parcă le-aş dori, cu numai 1% din cinismul de care au dat ei dovadă, o întâlnire mai rapidă şi mai deasă cu mama lor, la cei mai mulţi dintre ei, nu chiar la toţi.
P.S. La întrebarea domnului Atanasiu, ce s-ar întâmpla dacă ar muri 100 de aleşi şi am aduce sicriele lor în faţa parlamentului, dau un răspuns sec:
Am scăpa de suta de parlamentari introduşi fraudulos după alegerile din 2012 şi ne-am apropia de procentele ţărilor civilizate în ceea ce priveşte numărul de parlamentari pe cap de locuitor.
Parlamentul vandalizat