Adunate

Au trecut aproape două săptămâni de când nu am mai scris, din care o săptămână prin Albania în concediu, al soţiei, că eu nu mai am dreptul  şi una la Mihăiţa, prins în activităţi domestice. Aşa se face că s-au adunat o sumedenie de subiecte, diverse, din diferite sfere ale politicii interne şi externe.
Despre Erdogan, numai de bine
Lovitura de stat din Turcia, despre care am mai scris, se află undeva la începutul perioadei  despre care vorbeam  şi chiar dacă am apucat să scriu despre ea, lucrurile au evoluat şi merită puţină atenţie. Aşa cum spuneam şi în materialul precedent, lovitura de stat nu este încheiată, activităţile continuă, chiar dacă mai ascuns, dar de data asta mai serios. Măsurile pe care Erdogan, blamat timid de „Marile Purteri” le ia  pentru pedepsirea celor care chiar dacă nu au făcut, poate aveau sau au de gând să facă ceva, ne arată că nu contează ce faci, nu contează împotriva cui faci, atâta vreme cât „Poliţistul Mondial” are nevoie de tine, îţi poţi permite ceea ce nici regimurile de tristă amintire nu şi-au permis. Dacă Putin ar fi făcut ceea ce a făcut Erdogan, preşedintele României ar fi cerut Embargo asupra Rusiei, SUA ar fi adus trupe în toate mările dimprejurul Rusiei, pentru apărarea drepturilor cetăţenilor americani ameninţaţi de serviciile secrete ruse şi ar fi convins partenerii din   NATO că e nevoie de o forţă care să apere democraţia lumii. Dar acum nu, deşi se fac declaraţii care parcă ar deplânge situaţia profesorilor, militarilor, judecătorilor  din Turcia jupuiţi de Erdogan, această empatie se opreşte iar mai marii lumii  îşi manifestă „speranţa” că vor fi respectate drepturile omului în Turcia, deşi este clar ca bună ziua că acestea sunt strivite cu brutalitate. Dar   SUA  are nevoie Turcia în NATO, iar Europa se teme că dacă îl va supăra pe  Erdogan acesta va da iarăşi cep depozitelor de „emigranţi” şi să te ţii, că acum nici o ţară nu va mai face pe placul doamnei Merkel, poate doar România prin conducătorii ei servili. Erdogan va rămâne acolo unde e,  atâta vreme cât încă există şansa sau speranţa că va rămâne în barca NATO, la această oră la nivel declarativ el face cărţile, el pune condiţiile el ameninţă. Şi este suficient de parşiv încât să îi joace pe toţi pe degete. Dacă vreţi, Erdogan are abilitatea politică şi momentul istoric de care a beneficiat  Iliescu, tupeul,  impertinenţa  lui Băsescu şi ambiţia oarbă şi mută,  împinsă până la inconştienţă a lui Iohannis. Viaţa şi cariera lui depind de abilitatea cu care va naviga printre interesele americane, germane şi ruse.
Cu teroriştii la psihiatru

Cu mulţi ani în urmă am văzut un film cu Robert de Niro în care acesta juca rolul unui mafiot care era în depresie şi a sechestrat aproape un psiholog care să îl trateze. Filmul a fost o comedie,  m-am amuzat copios privindu-l, De Niro a fost ca de obicei magistral dar iată că am ajuns să trăim pe viu drame care te duc cu gândul la comedii. Recentele atentate din Franţa şi  Germania, cel puţin  oficial, au fost comise de tineri care cică ar fi avut probleme care necesitau tratament „de specialitate” cum a apărut în media, fără a specifica ce specialitate. Oameni buni, hai să fim serioşi şi să admitem că nu e nevoie să  fii un psiholog  sau investigator cu experienţă ca să constaţi că un tip care omoară la nimereală ce îi cade sub privire, care intră cu maşina în oameni nevinovaţi cu care nu are nimic de împărţit, nu are toate ţiglele pe casă. Numai că autorităţile au dat aceste explicaţii pentru a ascunde carenţele şi eşecul unor  programe socio-politice pe care le-au declarat „democratice” şi le-au recomandat şi altor state, uneori chiar sub ameninţarea excluderii din „lumea bună”. Cum atentatorii nu aveau absolut nici o legătură cu nici o organizaţie „teroristă”, motivaţia atentatelor „trebuia să porte un nume” aşa că cel mai la îndemână a fost „depresia”. E penibil. Americanii ar fi găsit imediat un  Noriega, Bin Laden, Sadam, Miloşevici, Putin, care să-l fi instruit, pregătit, dotat sau chiar întâlnit întâmplător pe atentator şi de aici o întreagă cursă a înarmării, un nou „război de apărare” etc, etc. Slăbuţ doamna Merkel, nu aveţi deloc imaginaţie, v-aţi molipsit cumva de la Klauss?
Cu Năstase la preşedinte

Iliuţă Năstase, racheta de aur a tenisului românesc din toate timpurile, s-a auto-reevaluat. Omul ardea de dorinţa de a primi şi el o nouă stea pe umeri, ca să se poată lăuda cu ea la viitorul Wimbledon, că aşa a promis admiratoarelor când s-a papagalicit prin tribunele gazonate britanice,  ca Gadafi pe vremuri, care nu renunţa la uniforma sa nici la privată. Numai că Băsescu a dat cu pas, chiar dacă naş Oprea îl propusese ca urmare a înscrierii în partid. Se ştie deja scandalul făcut de Iliuţă când Iordănescu a primit o nouă stea şi el nu. Iată că UNPR-ul lui Oprea a trecut în barca marinelului şi asta a depăşit atât răbdarea cât şi puterea de a se umili a lui Ilie. Deşi în 2015 intrase în UNPR cu căţel şi purcel, adică cu  Bridgite cu tot, care devenise şefa femeilor uneperiste din Timiş,  acum, cu Băsescu  absorbind fostul UNPR, el a realizat că nu va mai prinde niciodată noua stea, pe filieră de partid,  aşa că a ieşit  ca vulpea spunând că strugurii sunt acri,  declarând :  „Eu am intrat în UNPR pentru că eram foarte bun prieten cu Gabi Oprea, care este un om de cuvânt…. Nu am ce căuta cu Băsescu. Eu am semnat cu Gabriel Oprea, mergeam cu el în altă parte, dar aşa nu..” Săracu de el, a intrat în PSD şi în UNPR decis să înveţe ceva, dar nu a avut ce, ştia deja tot ce voiau parlamentarii să îl înveţe,  aşa că iese. „Nu mă regăsesc printre aceşti oameni, şi nici ei printre ( SIC) mine. Cred că nu mă contactează alte partide pentru că sunt incomod. Deci, îmi termin mandatul şi rămân un simplu cetăţean”, spunea Iliuţă. Un simplu cetăţean decorat, avansat, cu ajutorul influenţelor politice, colegilor de partid pe care acum, aşa cum era de aşteptat din partea lui, îi scuipă ca un mare campion.  De fapt adevărul este că iese pentru că ştie că Băsescu îl va umili şi pentru că nici un alt partid nu îl vrea. Nici un partid nu vrea să „crească” pe spinarea lui, pentru că de fapt imaginea lui de traseist în căutare de stele nu mai are căutare. Doar Iohannis, care încă îşi caută imaginea, a binevoit să îl recompenseze pentru gestul său, consolându-l cu o cocoraţie. Bună şi aia. Poate dacă va deveni prieten cu Iohannis cum a devenit cu Oprea, va primi steaua atât de mult râvnită, deşi nu ştiu pentru ce, că de la ultima stea, în afară de  fotografii, nu a mai făcut nimic care să îl recomande pentru încă una. Unii însă ar vrea ca pentru faptul că au făcut cândva o faptă bună, să fie decoraţi şi avansaţi anual. Aşa o fi în tenis?
Cu preşedintele pe bicicletă
Că tot pomenii de domnul Iohannis, recunosc că omul acesta reuşeşte să mă surprindă din când în când,  ceea ce îmi aminteşte despre vorbele lui Einstein privind infinitul. Am crezut că scumpul nostru preşedinte vorbeşte aşa de rar  româneşte, pentru că ar vorbi mai „des” nemţeşte, dar m-am convins că el de fapt vorbeşte cum gândeşte, dar citeşte cum i se scrie. Apoi am crezut că el se plimbă ca să stabilească contacte, ca să socializeze sau pentru că aşa îi cere datoria şi fişa postului, dar  am realizat că de fapt se plimbă pentru că aşa îi cere prima maratonistă a ţării. Ce să faci, nu toţi au avut norocul acesta. Dar recent, foarte recent, l-am văzut călărind şi altceva, nu numai PNL-ul. Supriză suprizăăăăăă!!!! Domnul Preşedinte a reuşit să mă convingă că bicicleşte aşa cum vorbeşte, adică împleticit, atipic, constipat.  Să mai spună cineva că nu avem un preşedinte consecvent. Priviţi filmuleţul în care apare pe bicicletă având lipit zâmbetul acela inconfundabil şi spuneţi-mi dacă nu am dreptate. Toată lumea, toţi bicicliştii pedalează cu picioarele … desfăcute, cu genunchii depărtaţi, aş punea spune în V.  Priviţi imaginile din clipul de mai jos, priviţi cum pedalează şi sepepiştii  care îl însoţesc şi veţi constata că am dreptate. Aceştia pedalează normal, dar domnul Iohannis aproape că îşi încrucişează  genunchii de parcă, Doamne fereşte,  s-ar scăpa pe el. Oare omul acesta nu poate să facă nimic ca lumea, ca toată lumea? Că tot suntem la el, să consemnăm  şi ultima … bombă cea legată de… criminalii încă nepedepsiţi. Se pare că domnul preşedinte a decis să nu mai plece în concediu până nu se vor găsi criminalii de la Revoluţie,  părând interesat să afle ce se află în casetele lui Stănculescu, despre care am mai scris. Acesta le cere imperativ procurorilor să afle cine sunt criminalii. De fapt el ar vrea să afle EL, nu altcineva,  ce se află acolo şi ca atare dă un ordin  a la Băsescu, cu dedicaţie. Dar ca să nu cumva să se facă greşeli el stabileşte cu exactitatea ceasornicului primit de la bunicu, cine este şi va rămâne vinovat de toate acele crime: „Incapacitatea noastră ca societate..” Aşa că stimaţi români victime, urmaşi ai celor ucişi, simpli cetăţeni, dar mai ales nomenclaturişti, securişti, militari, poliţişti, judecători, procurori,  sau civili participanţi în cunoştinţă de cauză la lovitura de stat din Decembrie 1989, sau doar acoperitori ai acestor crime,   dormiţi liniştiţi, domnul Iohannis a stabilit deja cine e vinovat că nu am aflat nimic până acum şi cine se va face vinovat şi în continuare. „Staţi liniştiţi tovarăşi!”
Jaguarul şi elefantul
Şi ca să  închei într-o notă mai plăcută,  o să amintesc acum de finala turneului masculin  de tenis de la Washington finală care i-a avut ca protagonişti pe Gael Monfils şi Ivo Karlovich. Cred că nicicând nu au jucat doi tenismani mai diferiţi, mai  opuşi ca stil şi atitudine. Monfils, un jucător inventiv, parcă de cauciuc, zburând dintr-un loc în altul, flexibil, neobosit, pe care l-ai privi jucând 24 de oare fără să te plictiseşti, iar Karlovich un mamut de doi metri şi, forţa brută, cu un serviciu care nu numai datorită forţei ci şi înălţimii de la care vine şi unghiului făcut de minge este aproape imposibil de scos, dar  cu o mişcare greoaie, aş spune inexistentă. Aceşti doi oameni au ajuns în finală şi au făcut un meci care merită văzut tocmai pentru diferenţa de stil de joc,  ca o lecţie de tenis. A câştigat Monfils, chiar dacă 70% din punctele câştigate de Ivo au fost făcute din primul serviciu. Dacă ai norocul ca Ivo să nu servească bine, sau să te nimereşti pe traiectoria serviciului său şi returnezi în teren, ai toate şansele să câştigi punctul, pentru că aproape oriunde ai returna, dacă nu este la un metru de Karlovich, acesta nu loveşte mingea sau o loveşte aiurea în proporţie de 70%. Rar poate face faţă la un schimb de mai mult de 3 mingi.  Făcând dacă vreţi o comparaţie plastică, legată de ceea ce tot românul cunoaşte, aş spune că Ivo Karlovich joacă tenis aşa  cum vorbeşte sau bicicleşte Klauss, sau invers. Am spus cum joacă, nu cum serveşte, căci Ivo, totuşi serveşte excepţional. Întâmplător, şi iniţialele lor coincid.

Recomand celor care vor să vadă un tenis inventiv, afară din tipare, inspirat şi plin de personalitate,  a la Năstase, să îl vadă pe Monfils. Cei care vor să vadă un joc matematic, elaborat, ambiţios, aproape de cel al lui Becker, să îl vadă pe Jokovich, iar cei care vor să vadă un tenis ca la carte să îl vadă pe Wawrinka.
http://www.paginadepolitica.ro/ilie-nastase-unpr-va-iesi-din-politica-nu-am-invatat-nimic/
http://www.atpworldtour.com/en/video/monfils-karlovic-final-highlights-washington-2016
Adunate