Să ne fie rușine !

Marin Sorescu, cel care era în stare să concentreze întreg talentul, filosofia, înțelepciunea și puterea,  esența unui popor într-un nume, spunea că  ”a existat numai o țară frumoasă la o margine de mare”. Când i-am citit prima oară versurile le-am luat , ca toată lumea, sensul poetic, înțelegând intenția lui de a sintetiza zbuciumul mării într-un bob de rouă. Dar astăzi, la doar jumătate de secol de la metafora lui, cuvintele sale capătă un sens realist, dureros de realist. Pentru șacalii  zilelor de azi, cam la asta se limitează România, o țară frumoasă și bogată la o margine de mare, o mare pe care șacalii vechi și șacalii noii vor să o stăpânească și controleze. În această țară, pentru ei nu mai există oameni, nu mai există istorie, nu mai există tradiții, nu mai există pământ, aer, viață, există doar interese și zavragii care scot pe tarabă tot ce poate aduce bogăție sau putere, chiar  și  efemere. Pentru ei nu mai există nici Brâncuși, nici Coandă, nici Enescu, nici Caragiale, nici Mareșalul, nici Burebista, nici Grigorescu, nici Bălcescu, nici bădița Tudor, nici Crăișorul  Munților, pentru ei există doar trădătorii de care se folosesc pentru a ajunge la frumusețile și bogățiile României și la Marea cea Mare. Dacă ar și știut acest Marin Preda în versuri cât de tragic se va transforma versul său, și-ar fi mușcat limba, și-ar fi sugrumat gândul, și-ar fi tăiat mâna. Dar tragedia nu constă doar  în situația prezentă, despre care mulți spun că este ireversibilă. Tragedia constă în faptul că este posibil ca peste încă 50 de ani sau 100, sau 500,sau 1000,  când un nou  ”ESCU” fie el Marin,  Constantin, Ion,Mihai, Mircea, sau Ștefan,  vor voi să se mai nască, să nu mai aibă unde, sau să se nască aiurea printre câmpurile de căpșuni din Spania,  azilurile de bătrâni din Anglia, ghetourile de nu știu unde, sau vor rămâne în  teatrele de operații euroatlantice prin plantații de mac, nenăscuți, biete rămășițe  purtătoare de genii latente.  Și aproape la fel de tragic, dacă nu chiar și mai tragic este că urmașilor celor enumerați mai sus nici nu le va mai păsa, vor fi uitat demult de toate aceste nume, căci cei cărora încă le mai pasă acuma, nu fac nimic să oprească tăvălugul trădării și distrugerii acestui popor. Când descălecații pe pământ românesc  îți interzic la tine în țară să îți cinstești eroii, apoi îți trag guvernul de urechi și îl șantajează  cu retragerea sprijinului parlamentar pentru că nu a înăbușit în sânge ”revolta” celor veniți cu o lumânare la mormânt, viitorul  nu poate fi altul, sau se poate spune că nu există. Peste 50 de ani, așa cum s-a ales numele eroului necunoscut Amilcar, cineva, undeva, va alege la nimereală, dintr-o grămadă, câteva oase din teatre de operații și va spune: ”ACESTA ESTE UN ROMÂN  !”

Să ne fie rușine !