Armata a ieșit la cusut nasturi

Și a venit a treia ordonanță militară și,  conform planului, este mai proastă decât cea de-a doua care la rândul ei a fost mai proastă decât prima. Facem noi cum facem și progresăm negativ, așa cum avem și creșteri negative în economie.
Spuneam încă înainte de apariția primei ordonanțe, că emiterea unor astfel de ordonanțe în stare de urgență este o prostie, o ilegalitate  și o tâmpenie care nu are nici o justificare. De ce? Pentru că :

1. Deși Legea 453/2004 prevede că ministrul de interne poate emite Ordonanțe militare, asta este o greșeala deoarece acestea se emit în starea de asediu, de către autoritățile militare, ori, ministrul de interne nu este autoritate militară, instituția în sine fiind o instituție civilă. Așa cum am spus, a fost preluată o prevedere a OUG 1 /1999, fără a se analiza și actualiza după 5 ani.
2. Fiind în situație de urgență, pe o situație pur medicală, fără aspecte care țin de integritatea și suveranitatea statală, nu se iau măsuri militare,  deci nu se emit ordonanțe militare, decât daca situația se deteriorează cu incidente care necesita intervenția ARMATĂ nu doar a armatei pentru activități umanitare sau de sprijin logistic, care sunt prevăzute în Starea de Urgență.
3. Noțiunea de Ordonanță Militară la ora actuală nu este definită nicăieri, contravenind principiului conform căruia legea trebuie să fie clară și precisă. Ca atare, până la modificarea și actualizarea acesteia, este recomandat ca actuala guvernare să studieze studiile efectuate în cadrul Centrului de Studii Strategice de Apărare și Securitate din cadrul UNAp și recomand în acest sens lucrarea domnului Dr. Petre Duțu, intitulată ”CONDUCEREA  ADMINISTRATIVĂ A ARMATEI ÎN SITUAŢII DE CRIZĂŞI RĂZBOI”. Lucrarea, chiar dacă are la bază tot legislația actuala, deficitară, are meritul de a aprofunda rolul armatei în situațiile de criză, inclusiv urgență și de a aduce elemente care nu sunt prevăzute în legislația făcută după ureche și în fuga calului în 1999.

Printre altele, lucrarea cuprinde și următoarele aspecte, pe care nu ar fi rău să le studieze domnul Vela:
”Instituirea  stării  de  urgenţă  duce  în  mod  inevitabil  la  restrângerea    activităţilor    economice,    civile    sau    politice    desfăşurate  în  mod  normal,  precum  şi  a  drepturilor  de  care  beneficiază  în  mod  obişnuit  cetăţenii,  cu  scopul  de  a  face  faţă circumstanţelor  extraordinare  care  au  dus  la  starea  de  urgenţă. Unele  restricţii  pot  fi  pe  deplin  justificate.  Pe  de  altă  parte,  există  pericolul  ca  guvernul  să  profite  de  starea  de  urgenţă pentru  a  institui  restricţii  nejustificate  ale  drepturilor  omului  şi libertăţilor civile, pentru a neutraliza opozanţii politici, a amâna alegerile  sau  pentru  alte  scopuri  în  beneficiu  propriu  care  ar  fi  mai greu de atins în împrejurări normale.  În   mod   normal,   Constituţia   sau   legislaţia   unei   ţări definesc  împrejurările  care  pot  duce  la  instituirea  unei  stări  de  urgenţă, specifică procedurile care trebuie urmate şi precizează limitările  împuternicirilor  speciale  care  pot  fi  invocate  sau  drepturile care pot fi suspendate. Deşi fiecare ţară îşi  defineşte propriile practici, există norme internaţionale care pot fi folosite orientativ.   De   exemplu,   tratate   internaţionale   importante   precum    Convenţia    Europeană    a    Drepturilor    Omului    şi Libertăţilor  Fundamentale  (CEDO)  şi  Convenţia  Internaţională privind  Drepturile  Civile  şi  Politice  (CIDCP)  prevăd  că  statele  trebuie să respecte următoarele principii:
1. caracterul   temporar:   acesta   se   referă   la   natura   excepţională a declarării stării de urgenţă;
2.  ameninţare     excepţională:     criza     trebuie     să reprezinte un pericol real, actual sau cel puţin iminent, la adresa comunităţii;
3. declararea  stării de urgenţă  trebuie  anunţată  în  mod  public. În acest fel, cetăţenii sunt informaţi cu privire la situaţia legală şi  se  reduce  posibilitatea  creării  unei  stări  de  urgenţă de facto, adică o situaţie în care statul restrânge drepturile omului fără a declara oficial starea de urgenţă;
4. comunicarea:    măsurile    luate    trebuie    aduse    la    cunoştinţa  celorlalte  state  şi  a  organismelor  care  veghează  la  aplicarea  tratatului.  De  exemplu,  dacă  un  stat  urmează să  se  deroge  de  la  obligaţiile  care  îi  revin  în  conformitate  cu  CEDO  sau  CIDCP,  atunci  trebuie  să  informeze  Secretarul  general  al  Consiliului  Europei  şi,  respectiv,  al  ONU  cu  privire  la  această derogare,  să  anunţe  măsurile  luate  şi  motivele  pentru  care  a  recurs  la  aceste  măsuri şi  termenul  la  care  ia  sfârşit  această derogare;
5. proporţionalitatea:  măsurile luate pentru a face faţă crizei  trebuie  să  fie  proporţionale  cu  gravitatea  situaţiei  de  urgenţă;   acest   lucru   este   valabil   pentru   aria   de   aplicare,   conţinutul efectiv şi durata acestor măsuri;
6. legalitatea:  pe  durata  stării  de  urgenţă,  drepturile  omului şi  libertăţile  fundamentale  trebuie  să  respecte  limitele  stipulate  de  instrumentele  relevante  ale  dreptului  internaţional şi  legislaţiei  naţionale.  În  plus,  starea  de  urgenţă  nu  implică  o  suspendare   temporară   a   supremaţiei   dreptului,   nici   nu   îi   îndreptăţeşte  pe  guvernanţi  să  încalce  principiul  legalităţii,  pe  care trebuie să îl respecte în orice împrejurare; 

7. intangibilitatea: se referă la drepturile fundamentale de  omului  la  care  nu  se  poate  face  derogare,  nici  măcar  în  situaţii de urgenţă. De asemenea, există o serie de drepturi ale omului ce nu pot  fi  îngrădite  nici  măcar  pe  durata  stării  de  urgenţă.  Ele  sunt  precizate  de  CEDO  şi  CIDCP,  după  cum  urmează:  dreptul  la  viaţă; interzicerea torturii; abolirea sclaviei; neaplicarea legislaţiei  post  facto  şi  alte  garanţii  juridice;  dreptul  la  personalitate juridică; libertatea de gândire, conştiinţă şi religie

Pe  timpul  stării  de  urgenţă,  dacă  se  constată  existenţa unor  pericole  grave  actuale  sau  iminente  privind  securitatea  naţională     ori     funcţionarea     democraţiei     constituţionale, Ministerul   Apărării   Naţionale   sprijină   forţele   Ministerului   Administraţiei şi   Internelor,   la   cererea   acestuia,   în   baza   aprobării  Consiliului  Suprem  de  Apărare  a  Ţării,  în  limitele  şi condiţiile  stabilite  de  acesta.  Totodată,  forţele  Ministerului  Apărării  Naţionale  pot  acorda  sprijin  numai  în  misiuni  pentru  care au pregătirea şi dotarea corespunzătoare.”
Am subliniat punctul 7 pentru că din păcate domnul Vela și specialiștii săi deja au încălcat unele drepturi prevăzute la acest articol și … nu e bine domnule ministru, nu e bine deloc! Mi se pare mie sau Parchetul general deja a luat măsuri împotriva unor cetățeni care au făcut uz de libertatea de conștiință?
Pe de altă parte, prin această a treia ”Ordonanță Militară” se încalcă un alt principiu, acela al proporționalității, pentru că iată, au fost scoasă în stradă armata, tehnica militară, prezentă pe artere de circulație cu arma la piept și degetul în prelungirea trăgaciului, exact ca în Afganistan, unde se executau MISIUNI MILITARE DE FORȚĂ. Nici  asta nu e bine. Nu e bine în primul rând pentru că Armata nu avea ce căuta acolo. Cunosc declarațiile oficiale, că ”armata are rol de ”încurajare” dar pun întrebarea, încurajarea cui? Stă lumea mai liniștită știind că pe străzi patrulează militarii cu armament și (poate) muniție, gata să împuște virusul? Să fim serioși stimați TOVARĂȘI, orice om care vede pe străzi armata cu tehnică și armament se îngrijorează, își pune întrebarea împotriva de ce a ieșit, cine ne atacă sau PE CINE ATACĂ?
Aș pune câteva întrebări celor care au scos militarii cu armament  din cazărmi:

1. În ce bază au ieșit? Ordonanța militară nu se pune, pentru că aia este un act care juridic nu are acoperire. Deci nici pedepsele care se dau în baza ei, nu stau în fata unui avocat isteț și a unui judecător corect. Dar la noi slabe șanse să găsești așa ceva.
2. Dacă, doamnă ferește apăreau turbulențe, cine deținea controlul la fața locului, poliția rutieră, jandarmii sau militarii? Cine era responsabil pentru fiecare punct? Se semnase un protocol între MAI și MApN privind coordonarea și comanda acțiunilor ”de luptă”?  
3. Se știe că forțele militare sunt conduse numai de comandanții militari. Pe cei care au intervenit alături de polițiști pe străzi, la PCTF, sau alte obiective, cine îi comandă, cui se subordonează? Au dublă subordonare?Au fost dați în sprijin, întărire sau compunere?  S-a făcut transfer de autoritate ? Sau au fost trimiși pentru că așa a decis ”șefu” iar ordinele se execută, nu se discută? Ce facem cu art 8 din Legea 80/95? Sunt aspecte care țin de regulamentele militare. 
4. Știe cineva când au mai fost scoși militarii  cu armament din cazărmi cu ordonanță militară? Vă spun eu,  la răscoala din 1907 și la înăbușirea rebeliunii legionare, DECI CÂND A FOST PUSĂ ÎN PERICOL STABILITATEA ȚĂRII când au și executat foc împotriva populației civile. Și în  1999 când au avut doar misiune de blocare/ interzicere a unor direcții de deplasare, spre fericirea lor. Exceptând rebeliunea, în celelalte două situații s-a comis un abuz pentru că.....

Armata a ieșit la cusut nasturi