Să recunoaștem totuși…

 

Recunosc cu mâna pe roșu că de când a început conflictul din Ucraina nu m-am mai uitat la știri. Unii o să spună că sunt fără inimă, că nu empatizez cu poporul ucrainian greu încercat, că nu mă impresionează sau revoltă  ororile  războiului, drama unor oameni nevinovați.

Ba da, empatizez, mă impresionează, mă revolt,  dar nu vreau să mai reacționez la manipulări și ”reportaje”fabricate în laboratoare specializate, care nu urmăresc interese personale, politice, economice sau de orice altă natură ale unor ”aleși”, pentru că asta urmăresc de fapt cei care au declanșat acest conflict care, să recunoaștem totuși, nu a început acuma și nici în 2014 și nici odată cu căderea imperiului bolșevic și nici odată cu căderea Zidului Berlinului sau a lui Hitler.

Să recunoaștem totuși, dintotdeauna, sub o formă sau alta, războaiele s-au declanșat nu spontan, ele au fost pregătite din timp de persoane sau grupuri de persoane care pretinzând că se pregătesc de apărare, se pregăteau de atac. Așa  a apărut și dictonul latin  „Si Vis Pacem, Para Bellum”. Să fim serioși, dacă vrei pace, faci din tunuri pluguri, nu invers.

Să recunoaștem totuși, cel puțin de la 11 septembrie 2001, când ”am văzut cu ochii noștri” cum au fost doborâte turnurile gemene, ca să nu amintesc de alte mici filme ”demonstrative” care au apărut și apar, sau  trucuri, de  stradă ale unor magicieni de excepție, industria filmului a evoluat incredibil, vezi holograme care ai jura că sunt reale, îl vezi în clipuri hazlii pe Trump vorbind o japoneză perfectă sau pe Iohannis ținând cursuri  de fizică cuantică sau explicând teoria relativității  în fața unor săli arhipline, totul este posibil, totul este ”credibil”.  Mai nou, poți vedea și filme de calculator cu avioane care deși sunt luate drept țintă de sisteme antiaeriene sofisticare, se încăpățânează să se învârtă, fără a ataca nimic în raza de acțiune a sistemelor ucigătoare, până când ”sistemul învinge” și să crezi că un pilot nebun și-a propus el să își pună viața la bătaie pariind că va câștiga. Asta a fost prima întrebare pe care mi-am pus-o când am văzut clipul, primit pe telefon.

Să recunoaștem totuși, aproape tot ce ni se prezintă este toxic și nu e vorba doar de ceea ce se întâmplă acuma în Ucraina, ci despre cam tot ce ne prezintă televiziunile sau ce primim prin internet, plecând de la știri despre crime violuri sau cazuri de corupție, care ne umplu de venin, până la știri despre viruși despre care toți știu tot, dar nimeni nu știe cum au apărut, cine i-a fabricat, cum se înmulțesc, cum atacă, cum se transformă ei dintr-o formă în alta cu viteza luminii,  exact când tocmai apăruse un vaccin care să îi distrugă și na belea,  că trebuie să te mai înțepi odată.

Să recunoaștem totuși, că deși ni se tot spune de la un timp încoace să ne informăm ”doar de la surse oficiale, credibile”, tocmai acestea au devenit cele mai ”incredibile” pentru că nu numai că se schimbă de la o oră la alta, nu numai că un ”oficial”ne spune una și apare apoi altul care susține exact contrariul, pentru că amândoi sunt paraleli cu subiectele abordate, dar până și,  sau tocmai ”oficialii”,  urmăresc mai abitir alte scopuri decât informarea corectă a cetățeanului.

Să recunoaștem totuși,  că nu putem să avem încredere în aceste ”informații” oficiale așa cum nu putem avea nici în cele ale sfertodocților care prezintă ”cele mai corecte informații” vândute de cealaltă propagandă, pentru că   cei care ni le servesc au avut tupeul să spună după ce au fost aleși să ne reprezinte, că am fost proști că i-am crezut, că erau în campanie când au promis marea cu sarea iar ceilalți profită de neîncrederea noastră. De fapt această stare de incertitudine folosește tuturor,  mai puțin credulilor sau celor veșnic neîncrezători, prea leneși pentru a încerca să afle adevărul, prea slabi pentru a rezista valului de dezinformări, prea leneși pentru a face un efort de a înțelege sau descoperi adevărul.

Legat de acest conflict de care încerc să mă țin cât se poate de departe pentru că nu îmi mai pot permite să mă las emoționat de clipuri fabricate, să recunoaștem că suntem intoxicați din toate părțile, CĂ TOTUL ESTE UN JOC de șah în care pioni sunt cetățenii, indiferent din ce țară, căci ei sunt cei care suportă și creșterea prețurilor specifică vremurilor de război, și gloanțele și bombele și foametea și refugiații, și ura, și teama, și pierderile de vieți omenești sau materiale,  și manipulările.

Să recunoaștem totuși, ca români nu avem de ce să îi iubim pe ucrainieni, nu ca popor ci ca vecini, după toate evenimentele istorice pe care le-au tot evocat unii, mai mult sau mai puțin ”accentuat”, deci manipulator, sau pur informativ pe internet.  Dar asta nu înseamnă că românul de rând ar avea ceva diferit față de ucrainianul de rând. Deciziile care au influențat și influențează opinia colectivă au fost sunt și vor fi întotdeauna luate de cei care stau pe scaune mari, care de cele mai multe ori nu sunt nici măcar șefii statelor implicate sau ai căror cetățeni sunt ținta conflictelor, acțiunilor distructive, manipulatoare sau pur și simplu criminale. Deciziile sunt luate de alții, care stau merci bine la masă și rostesc discursuri pacificatoare, care pretind că apără popoarele sau democrația, în condițiile în care fiecare înțelege ce vrea el prin democrație, dar cuvântul sună bine peste tot.

Să recunoaștem totuși că peștele cel mic nu îl va mânca pe cel mare niciodată, nici măcar din întâmplare. Statele mici sunt jucate la loterie și constituie monedă de schimb în ceea ce privește resursele, orientarea politică, relațiile economice, prietenii și dușmanii. În funcție de evoluția ”consumului”,  a resurselor, a tehnologiei, mai au loc ”reașezări”,  încercări de mărire a sferei de influență sau pur și simplu orgolii ale celor mari care declanșează redistribuiri. Uneori și statele care altă dată erau considerate mari puteri, pierd din ”zonele” de influență pentru că au slăbit și încearcă prin toate mijloacele să se ”inflitreze” să arate că fac ceva, că contează în luarea unor decizii. Este cazul Franței dacă ne raportăm la ziua de azi.

Să recunoaștem totuși, ceea ce se întâmplă azi în Ucraina s-a mai întâmplat și altă dată în alte zone, în Albania,  Georgia, în Iugoslavia, în Siria, în Irak, în Afganistan, și totuși atunci ”opinia publică” nu s-a inflamat atâta pe seama bietelor popoare, atunci televiziunile oficiale nu ne prezentau oameni cu căței și femei cu copii în brațe plângând, ne prezentau succesele aviației ”strategice”, care  bombarda cu precizie chirurgicală ambasada Chinei, de exemplu.

Să recunoaștem totuși că așa zisa ”sursă credibilă” a devenit o sursă de evitat, atâta vreme cât ne vorbește doar despre Vila lui Putin, nu și de firmele lui Biden sau laboratoarele de arme biologice din Ucraina.

Să recunoaștem totuși că pe Putin nu l-a apucat brusc dragostea de românii din Bucovina de polonezii din Ivano-Francovsk, de unguri sau alte naționalități din teritoriile deținute împotriva istoriei și dreptului la autodeterminare de către Ucraina, nicidecum, dar bagă și el bățul prin gard să îi întărâte pe cei care au încă teritorii acordate Ucrainei tot de ei. Nu e așa că e înduioșător?  

Să recunoaștem totuși că pe americani nu îi doare nici în bască de drepturile ucrainienilor, cum nu i-a durut nici de ale  irakienilor, nici de ale afganilor pe care i-au lăsat pe mâna talibanilor odată cu elicopterele și tehnica militară. Pe ei îi interesează poziția  geostrategică și resursele Ucrainei, nu soarta ucrainienilor care uite că mor pe capete și se uită pe cer după avioanele americane cum ne uitam noi acum 70 de ani. Mai bine să nu vină.

Să recunoaștem totuși, nimeni nu se așteaptă și nici nu își dorește să vadă implicate într-un conflict deschis două super-puteri și  deși toți știu că ”micile conflicte” sunt create de marile puteri, NE FACEM CĂ NU VEDEM, NE LUĂM DUPĂ FENTĂ, plângem demonstrativ de mila bieților oameni dar nu facem nimic pentru a schimba ceva, ne plasăm interesat sau nu, convinși sau nu, sincer sau de fațadă,  de partea uneia din marile puteri cauzatoare de moarte și recunoaștem doar jumătatea de adevăr, partea  care ne convine.

Să recunoaștem totuși, suntem egoiști, egocentriști, fiecare considerăm că doar noi știm adevărulul, că ce ne place nouă e cel mai bun, că avem gusturile cele mai rafinate, că ascultăm muzica cea mai bună, că privim la tv  posturile cele mai interesante, că simpatizăm cu cel mai corect politician, că avem prietenii cei mai buni. Oare așa o fi ?

Să recunoaștem totuși, suntem lași, comozi, ne e teamă să spunem ce gândim pentru a nu fi considerați ciudați, ne pasă mai mult de ceea ce cred alții despre noi decât de ceea ce suntem cu adevărat, renunțăm la valori, la istorie, la tradiții, devenim indiferenți față de cei apropiați, familie, prieteni, spunând că ”viața merge înainte”,  ne lăsăm aburiți, cumpărați, duși de nas, dirijați nu doar de clasa politică vândută altor interese, ci și de gargara celor mari și tari din Est sau din Vest, care acum ”jde  de ani ne promiteau” fericirea iar acum ne iau libertatea. Totul are un preț, singura diferență dintre unul și altul este prețul.  

Să recunoaștem totuși că acest conflict a reușit să ne scoată din cap Covrigul. Nu mai interesează pe nimeni acuma, nici măcar pe Arafat, ce se întâmplă cu cocoașele, primim cu brațele deschise zeci de mii de ucrainieni la graniță, fără să ne pese că pot fi virusați, că nu au măști, că nu au certificat verde, că pot fi spioni ruși, viitoare conserve, că aceștia nici măcar nu vor să rămână în România, pentru că nu au la ce să vină când românii pleacă în Anglia, Germania, Italia, Spania. Cui pe cui se scoate.

Să recunoaștem că de fapt nu știm nimic, nu facem nimic, ne complacem să trăim o viață care nu ne mai aparține, renunțăm la drepturi pentru care alții au murit, nu mai avem nici măcar posibilitatea să alegem cum murim, murim uciși de boli, nepăsarea autorităților, mizeria din spitale, instalațiile degradate și ni se spune că am murit de un virus, murim luptând în războaie care nu sunt ale noastre dar ni se spune că am murit pentru a instaura democrația când de fapt am înlocuit o teroare cu alta.

Să recunoaștem totuși că ne merităm soarta căci nimic din toate astea nu s-ar întâmpla dacă nu am fi prea comozi și prea lași pentru a reacționa împotriva adevăratului dușman care vine din interior.

 

Să recunoaștem totuși…