MOTTO:
ADEVĂRAŢII MILITARI NU PĂRĂSESC ARMATA NICI CÂND TREC ÎN REZERVĂ, NICI CÂND TREC ÎN NEFIINŢĂ!
La
plecarea în misiune, comandantul unităţii primeşte raportul de la
comandanţii de subunităţi: “Gata de misiune”. La întoarcere vor raporta
unul mai puţin. Doamne, ocroteşte-i pe ostaşii români!
“You’ll be the hero of the neigbourhood, Nobody kanows that you’ve left for good!”
Unde-i lege nu’i tocmeală, e vânzare pe faţă
Craiova, militarii din Craiova, armata română mai plătesc un tribut
obedienţei politicienilor noştri faţă de interesele marilor puteri. Cu
riscul de a fi catalogat drept anti european, antiamerican sau
anti-occident, am mai spus-o şi mai spun că este nu numai ruşinos ci şi
păgubitor şi umilitor pentru România ceea ce se întâmplă cu armata
României, plecând de la politica de cadre, încăpută acum de curând pe
mâna unui Tiberiu Frăţilă care habar nu are ce înseamnă să conducă
activităţile specifice funcţiei pe care este pus, mergând mai departe
prin învăţământul militar care se prăbuşeşte şi scoate din ce în ce mai
mulţi habarnişti în domeniul militar, mergând pe sistemul de promovare
care se face mai mult ca oricând pe criterii străine de competenţă, până
la înzestrare-dotare care a ajuns la -60% din cât ar trebui să fie, nu
din cât a fost.
Şi pentru că toate astea nu sunt suficiente, pe lângă distrugerea
capacităţii de apărare, pe lângă subminarea intereselor naţionale prin
înstrăinarea a tot ceea ce avea bun armata română, prin „privatizări”
strategice care au făcut ca fabricile de armament şi tehnică fie să fie
desfiinţate fie să încapă pe mâna unor acoliţi sau chiar rude ai celor
aflaţi la putere, care au făcut ca armata să cumpere de la ciobani cu
tupeu terenuri pe care şefii ei chipurile voiau să construiască un
centru de comandă mai ceva ca Catedrala Reîntregirii Averilor Popilor,
sau să vândă pe nimic terenuri şi depozite strategice ale armatei tot
unor mafioţi agreaţi politic, ne mai sunt şi trimişi copii, fraţii,
părinţii să lupte pe pământuri străine pentru a apăra sau a îndeplini un
plan care nu are nici o legătură nici cu interesele României, nici cu
democraţia în numele căruia ne vindem sângele.
Fereşte-mă doamne de prieteni, că mâine îmi pot fi duşmani
Să ne amintim cum a început misiunea armatei române cu trupe în
Afganistan. Era în vara lui 2002 când americanii, cei cu tehnica aia
super sofisticată şi cu rachetelor lor care lovesc cu precizie de
chirurg, au „experimentat” nişte lovituri peste tabăra vecinilor şi
colegilor de conflict, militarii canadieni din Kandahar. Canadienii,
Ministerul Apărării canadian, nu au mai stat pe gânduri, au ordonat
imediat îmbarcarea şi întoarcerea acasă nemaidorind să lucreze cu nişte „
prieteni” care le omoară oamenii mai rău decât presupuşii inamici. În
perioada aceea mă aflam în misiune ONU în Erithrea şi aveam subordonat
un maior din Canada care întâmplător era membru al acelui batalion aflat
în misiune în Afganistan. Nu pot exprima în cuvinte reacţia lui, mai
ales că după cum spunea, mai avuseseră parte de astfel de incidente cu
acelaşi prieten. Cine credeţi că s-a oferit să preia misiunea
canadienilor dintre toate ţările NATO? România, o ţară care nici măcar
nu era membră NATO, era doar membră PfP, dar avea nişte şefi care pentru
a se menţine la putere au decis să pună ei armata României capră la
toate problemele unchiului Sam. Bineînţeles că situaţia s-a repetat.
Când o parte din ţările europene,Franţa Bulgaria, Polonia, Anglia şi-au
anunţat intenţia de a-şi retrage trupele şi chiar au trecut la
retragerea acestora încă din 2012, cine îşi lărgea efectivele luând
locul celor plecaţi? România. De ce? Avea România cea mai mare armată
după Statele Unite şi nu avea ce face cu militarii, nu avea ce să le dea
de lucru?Avea România cea mai dotată armată şi putea face faţă
condiţiilor din Afganistan iar alte ţări nu ? Avea România interese sau
ceva probleme de rezolvat în Afganistan cum s-a spus când am trimis
trupele în Irak că mergem să ne putem cere şi recupera datoria de la
irakieni? Apropo de datorie, conducerea măreaţă a României a reuşit să
uite de acea datorie şi să nu o mai revendice, aşa cum nu revendică nici
tezaurul de la Ruşi , aşa cum nu revendică nici datoria Germaniei. Şi
atunci ce avea România şi nu aveau celelalte ţări încât ne-am oferit noi
să ne trimitem soldaţii la moarte pentru interese străine mascade sub
cuvinte ca democraţie şi eliberare? Avea şi încă mai are conducători,
politicieni umili, fără personalitate, fără valoare, fără mândrie, fără
dragoste de ţară, care sunt gata să îşi ofere proprii soldaţi oricui are
nevoie numai pentru a se menţine ei pe scaune şi a fi mângâiaţi pe
creştet. Din 28 de state ne-am trezit noi românii să înlocuim şi
canadienii şi francezii şi bulgarii şi polonezii pentru că numai noi
avem în fruntea ţării mameluci, râme, nu politicieni cu coloană
vertebrală.
Nu toate albinele fac miere, dar unele sfinţesc locul
În Aprilie 1997 România trimitea un detaşament pentru misiunea Alba
din Albania, misiune a OSCE, nu ONU, misiune făcută la ambiţie pentru a
arăta marelui partener de peste Ocean că Europa se poate descurca şi
fără el, un fel de fuck the USA, dar spus mai finuţ, nu ca doamna
Nuland. Misiunea era dirijată la nivel Comandament, de Italia ţară care
mai călcase prin Albania şi prin timpurile lui Mussolini cu gânduri nu
prea paşnice şi care practic, conform normelor misiunilor ONU nu prea
avea ce căuta pe acolo cu misiune de pace, dar cui îi păsa. Ei bine din
toate ţările care au avut trimise trupe acolo, României i-a fost
hărăzită zona cea mai periculoasă, cu cele mai multe probleme. Nu ştiu
cine a negociat din partea română dar sunt sigur că decizia a fost luată
de politicieni care au spus în gândul lor un fuck the soldiers şi au
acceptat zona de Sud Sud –Est, la graniţa cu Grecia plină de bande de
traficanţi, instabilă şi necontrolabilă. De fapt şi în Afganistan
românii au primit tot una din cele mai periculoase zone, din sudul
ţării, regiunea Qalat. Numai experienţa soldaţilor care mai fuseseră în
misiune în Angola, profesionalismul comandanţilor conduşi de recent
decedatul Ioan Sorin un om care deşi nu avea experienţă a avut puterea
şi capacitatea de a învăţa din mers fără să facă mofturi de la cei ce
ştiau mai mult indiferent de grad, felul de a fi al românului, cald şi
prietenos, ca şi faptul că în zonă erau şi mulţi vorbitori de aromână,
deci români, au făcut ca misiunea să se termine fără incidente, fără
răniţi, fără morţi, chiar fără conflicte între detaşament şi orice altă
parte sau partid, bandă din zonă. Faţă de români, toate celelalte
contingente, mai ales italienii aveau conflicte periodic, poate la 3-4
zile, nu atât datorită localnicilor cât mai mult aroganţei şi modului
total impropriu în care aceştia tratau orice incident, orice ceartă sau
palmă între localnici ca pe un conflict internaţional sau o ameninţare
la adresa păcii în lume. Au vrut ei să fie „americanii” Europei,
justiţiarii Albaniei şi au plecat acasă cu sicrie de plumb.
Sic tranzit gloria mundi
În toate misiunile ONU în care am fost, în toate misiunile în care
militarii români au fost implicaţi, erau primiţi cu simpatie, cu braţele
deschise, pot spune uneori cu bucurie, pentru că România avea un bun
renume în rândul ţărilor slab dezvoltate şi fie că ne convine sau nu
asta s-a datorat în mare parte politicii externe a vremurilor Ceauşescu,
cine nu vrea să admită acest adevăr este un îndoctrinat lipsit de
raţiune. Politica lui Ceauşescu, sondorii trimişi să lucreze în ţările
arabe, profesorii şi aviatorii în ţările Africane, profesionalismul lor,
modul prietenos de a se comporta, pacifismul şi prietenia sinceră pe
care au oferit-o aceşti oameni celor cu care s-au întâlnit, ca şi cei ce
au venit apoi în misiuni internaţionale, a făcut ca militarii români să
fie trataţi cu prietenie şi respect în toate misiunile, chiar acolo
unde misiunea în sine nu era văzută cu ochi buni. Acest fapt a făcut ca
numărul atacurilor împotriva soldaţilor români, a incidentelor de orice
natură dintre români şi localnici să fie foarte scăzut în comparaţie cu
cel al altor state. Dacă mai punem la socoteală că în Irak şi Afganistan
cele mai multe incidente au fost nu atacuri directe ci trecerea peste
mine care puteau fi puse sau plantate pentru altcineva, am putea spune
că în foarte puţine cazuri au avut loc atentate directe asupra
românilor.
Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să ştiu cum să mă port cu tine
Ei bine, din 1992 până în prezent, dar mai ales de la prima misiune
cu trupe în Irak până în prezent, prezenţa militarilor români alături de
cei americani sau trimiterea românilor chiar şi în Afganistan în cele
mai periculoase misiuni, a făcut ca gradul de simpatie faţă de români să
scadă, să se transfere asupra lor ura şi antipatia de care se „bucurau”
americanii şi se „bucură” mai peste tot. Este normal orice sociolog îţi
poate spune că dacă mergi la drum cu un elefant, o să fii privit şi tu
ca un om cu greutate, dacă mergi cu un şarpe, o să ajungi să te târăşti.
Douăzeci de ani de „colaborare” cu americanii te fac nu numai să îi
împrumuţi obiceiurile dar chiar să fii confundat cu americanul, mai ales
dacă i-ai copiat uniforma, şi i-ai împrumutat în misiune armamentul şi
maşinile. Or avea ei americanii tehnică super sofisticată,
ultraperformantă, dar să nu uităm un lucru, că dată urcat în ea,
inamicul nu vede numele românului prins pe piept ci maşina şi nu se
întreabă dacă cel care o conduce este Ion sau John, el vede că e un
Humvee şi pentru el un Humvee bun este un Humvee cu roţile în sus. As
simple as that. Deci odată cu obiceiurile, regulamentele, eroii,
tehnica, uniforma, cultura, misiunile, sărbătorile americanilor am
preluat şi duşmanii lor şi nu au deloc puţini. La asta trebuiau să se
gândească domnii de la conducerea ţării şi a armatei.
Mai marii lumii iubesc pupincurismul dar urăsc pupicuriştii
Şi aşa ca titlu informativ, pentru cei care vor să îmi dea în cap cu
obligaţiile noastre ca ţară NATO, o să le spun că aceste obligaţii
intervin atunci când una din ţările membre este atacată. Ori până acum
încă nu s-a întâmplat aşa ceva deci am fi avut posibilitatea să spunem
pas aşa cum au spus peste douăzeci de ţări membre NATO. Ceea ce este de
condamnat însă nu este atât prezenţa în misiune , chiar dacă şi aceasta
este discutabilă ci modul în care se face acceptarea sau chiar
înscrierea la aceste misiuni de către conducătorii României, fără nici o
secundă de gândire, servilismul şi „gudurismul” clasei politice care
crede că dacă face sluj la picioarele stăpânului, este mai apreciat şi
mai stimat. Se ştie însă că nici un stăpân nu îşi apreciază, nu îşi
iubeşte sclavii, doar se foloseşte de ei. Elocvent pentru modul în care
înţeleg conducătorii noştri să „servească” democraţia este declaraţia
celor doi oameni din fruntea ţării în cazul conflictului din Ucraina, în
care încă din momentele în care nimeni nu vorbea de măsuri împotriva
cuiva, anunţau cu surle şi trâmbiţe că România este gata să sprijine şi
să aplice orice măsuri va considera UE necesare. Păi în limbaj
diplomatic, orice înseamnă inclusiv militare. Deci domnul Ponta, fără să
întrebe poporul fără să se întrebe măcar ce măsuri ar dori UE să ia,
fără ca cineva să ceară măcar sprijin, se oferă el să verse sângele
românilor „dacă interesele UE o cer”. Nu e aşa că aşa se păstrează
scaunul sub fund?
Capul plecat sabia nu îl taie, dar nici nu poartă coroană
Partea proastă şi încă unul din factorii care au dus la pierderi de
vieţi omeneşti în misiunile NATO este manifestarea acestui servilism,
dar la un nivel mai mic, aş putea spune nu neapărat servilism cât teama
de a refuza misiuni, la unii comandanţi sau ofiţeri din comandamente
care acceptă misiuni uneori peste plan deşi oamenii sunt obosiţi,
extenuaţi, cu puterile şi moralul la pământ, sau tehnica nu este nici ea
pregătită suficient sau nu este cea mai bună. Există la unii comandanţi
de diferite nivele această teamă de a spune nu, chiar şi atunci când au
acoperire legală, proprie, specifică românilor, dar mai ales acelora
care au promovat pe principiul „capul plecat sabia nu îl taie”. Sunt
cazuri de incidente care ar fi putut fi evitate fie prin refuzul unei
misiuni în condiţii de suprasolicitare a militarilor, fie prin
pregătirea mai minuţioasă a tehnicii, prin selectarea mai atentă a celor
care urmează să plece în misiune, sau dacă militarii nu erau prea
obosiţi şi ar fi avut atenţia mai distributivă. La una din misiunile
trecute, la un moment dat într-o subunitate aflată în misiune au fost
peste 40 de cereri de repatriere ale militarilor care nu mai puteau
suporta stresul. O comisie a MApN s-a deplasat la faţa locului şi
aspectul a fost aplanat, dar de ce s-a ajuns la aşa ceva? Pentru că atât
politicienii cât şi o parte din cadre, tratează militarii ca pe sclavii
de pe plantaţie, considerând ca au un singur drept, acela de a executa
ordinele. Iar aceştia pentru a nu-şi pierde serviciul, pentru că
contractul li se înnoieşte periodic şi li se poate spune oricând că au
picat testul psihologic sau cel de pregătire fizică sau le-a crescut
burta sau au cine ştie ce boală depistată la vizita medicală şi adio
arme. Poate din cauza asta a fost scos serviciul militar obligatoriu,
pentru că în zilele de azi pe militari nu îi mai puteai constrânge, sau
şantaja, aceştia ştiau că după un an şi 4 luni, sunt din nou civili şi
ar fi făcut scandal, „subminând autoritatea comandanţilor”
Dumnezeu nu e mecanic
Acum Craiova, armata, România a mai plătit cu viaţa unui militar tot
ceea ce este scris mai sus. Tot. Încă 5 militari sunt internaţi în
spital, nu avem încă detalii privind situaţia lor, sper din suflet să nu
aibă răni grave şi să se întoarcă toţi întregi în ţară si pe picioarele
lor. La festivitatea care a avut loc în Craiova cu ocazia plecării în
misiune a militarilor „Scorpionilor negri” în a căror cazarmă mi-am
început activitatea de ofiţer, am discutat cu unii foşti colegi, le-am
urat să se întoarcă toţi sănătoşi dar le-am spus că această misiune va
fi cea mai grea, pentru că este ultima, pentru că România nu mai
beneficiază de aceeaşi imagine de la început şi pentru că inamicul,
ştiind că este ultima misiune îşi va înteţi activităţile ostile în
special spre sfârşitul misiunii, ştiind că nu mai are cine să îi
pedepsească şi pentru a răzbuna toate pierderile umane şi materiale ale
lor din cei 12 ani de lupte. Nu ştiu dacă cineva din conducerea armatei a
luat în calcul aceste aspecte şi dacă li s-a spus tuturor militarilor
să aibă în vedere aceste aspecte când pleacă în misiune, dar uite că la
două luni de la plecare deja apar primele victime. S-ar fi putut fără?
Nu ştiu. Ştiu insă că unii, cei care ştiu că plutonierului-major
Claudiu-Constantin Vulpoiu a mai avut un incident în Cincu din care a
scăpat cu viaţă, sunt gata să spună „ei asta e, asta i-a fost soarta, a
mai avut o cumpănă, probabil aşa i-a fost scris!”. Oare? Eu ştiu că
Dumnezei îţi dă, dar nu îţi pune în traistă, adică are şi el rolul lui,
nu ne poate supraveghea pe toţi în toate, el doar stabileşte direcţia,
dar cum ajungem fiecare la destinaţie este treaba noastră. Orice ar fi
vrut Dumnezeu cu militarii României, în mod cert nu el a semnat actele
de trimitere în misiune şi nici nu a înzestrat, echipat, dotat armata.
Hai să dăm fiecăruia ceea ce îi aparţine şi să nu lăsăm pe Dumnezeu să
se ocupe de tehnica armatei române că nu e mecanic .
Dumnezeu să îl odihnească plutonierul major Claudiu-Constantin
Vulpoiu, armata să aibă grijă de familia acestuia, iar medicii de
sănătatea celor răniţi!
De ce ne mor copiii pe pământ străin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Puteți face orice comentarii în limitele decenței, bunului simț, respectului reciproc. Orice comentariu care încalcă regula va fi șters.
Nu am nicio satisfacție să văd cititorii, oricine ar fi ei, înjurându-se sau atribuindu-și epitete mascate pe blogul meu.
Dacă aveți chef de hârjoană și trimiteri prin locuri ascunse vederii, faceți-o pe alte imaşuri. Eu voi scoate orice comentarii de acest fel de pe blog. Dacă aveți comentarii de făcut la subiect bine, dacă nu, pentru împunsături personale mergeți acolo unde posesorii de blog vor rating.Cei care postează comentarii sunt răspunzători pentru comentariile pe care le fac.